Ruinele sunt sortite să întărâte imaginaţia celui ce încearcă să le descifreze. Cam asta ni se întâmpla în 1993, când – trecând prin Sighetul Marmaţiei – priveam spre faţada igrasioasă şi scorojită a fostului penitenciar chezaro-crăiesc. Spre strada Bărnuţiu, aceasta îşi mai păstra urmele semeţiei trecute, deşi bucăţile mari de tencuială desprinse din frontonul încoifat şi bucăţile de sticlă spartă ale luminatorului celor două etaje lăsau impresia unei bătrâneţi iremediabile. Adevărata hidoşenie a ruinei apărea însă pe meterezele uriaşe şi pe poarta lugubră din spate, pe unde ieşea cândva, noaptea, căruţa cu morţi în drum spre cimitirele oraşului. Aici, vigilenţa anilor ‘50 dublase ferestrele zăbrelite cu obloane îndreptate pieziş în sus, astfel încât deţinuţii să nu poată vedea strada, ci numai o mică parte de cer. Dealtfel, pietonii n-aveau nici voie să treacă pe trotuarul din faţa clădirii masive şi misterioase în care se ştia, în acei ani ’50, că trăiesc fiinţe omeneşti. Era un fel de piramidă, pe care maramureşenii au botezat-o “închisoarea miniştrilor” pentru că acolo erau îngropaţi în uitare oameni importanţi, printre care Iuliu Maniu şi Ilie Lazăr, ocrotitorii şi tribunii lor. Dar, în cele patru decenii, clădirea se desfigurase sub bătaia crivăţului, a ploilor de miază-noapte, iar zidurile erau înnegrite şi ulcerate, de umezeală şi mucegai. (…) Democraţia britanică nu s-a sfiit să dedice un muzeu momentelor incomode din istoria regatului, când sute de vinovaţi şi nevinovaţi au fost striviţi în lupta pentru putere. A face un memorial din fosta închisoare nu avea în vedere un asemenea model, impulsul însă era oarecum asemănător: să arătăm cum tirania a exterminat – nu numai la Sighet, ci şi în alte câteva sute de locuri de detenţie din ţară – mii şi zeci de mii de fiinţe omeneşti, pentru a-şi conserva puterea prin represiune şi crimă.
…Abia acum, după două decenii, ne dăm seama ce am realizat: un muzeu al celor ce au trăit dictatura, pentru cei ce nu au trăit-o sau nu au cunoscut-o sau, cum se exprima un istoric norvegian, am transformat o închisoare într-o deschisoare, în care istoria celor 45 ani de dictatură este concentrată şi expusă tematic.
…În cele aproape şaizeci de săli de muzeu organizate cronologic şi tematic în fostele celule ale sinistrului penitenciar, în holurile şi celularul acestuia, precum şi în curţile Memorialului şi în Cimitirul Săracilor, vizitatorii admiră rigoarea ştiinţifică, dar şi operele de artă care îi dau suflet sub deviza: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie”.
Romulus Rusan, 2013
în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial. Cum se construiește un miracol, prefață de Ana Blandiana, editor Ioana Boca, Fundația Academia Civică, 2017
Romulus Rusan a fost membru fondator al Alianței Civice, șef al Biroului de Presă (1990-2001), vicepreședinte (1996-2000). Fondator (împreună cu poeta Ana Blandiana) al Memorialului de la Sighet și al programului de istorie orală, organizator al simpozioanelor internaționale care au loc anual la Sighet și editor al unor colecții de comunicări, documente și studii în cadrul Memorialului. A fost căsătorit cu scriitoarea Ana Blandiana
– Servicii de creare site web
