Pe 24 ianuarie 2024 se împlinesc 165 de ani de la Unirea Principatelor Române. Pe 24 ianuarie 1859, Moldova se unea cu Țara Românească, iar domnitor al ambelor principate era ales Alexandru Ioan Cuza. În cei 7 ani de domnie, a reușit să pună bazele României moderne. A creat primul guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. A fost conceput Codul Civil și Codul Penal, s-a dat legea învățământului primar obligatoriu și au fost înființate și primele universități din țară, cea de la Iași – care îi poartă numele – și Universitatea București.
Ideea unirii celor două ținuturi a prins contur de tușă apăsată a dezbaterilor politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional, mai cu seamă după Războiul Crimeei (1853-1856), soldat cu înfrângerea Rusiei de către aliații occidentali. Unirea Principatelor Române s-a petrecut simultan cu cea a statului italian și a celui german. Era perioada de maximă efervescență, cu efecte pozitive, a naționalismului. Situația externă se arăta propice. Convenția de la Paris, din august 1858, semnată de reprezentanții celor șapte puteri dădea semnale favorabile.
Astfel, cinci dintre țările de prim rang, respectiv Franța, Anglia, Rusia, Prusia și Sardinia au recunoscut, pe 1 aprilie 1859, în capitala pariziană, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și, implicit, Unirea Principatelor Române.
Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie spus că un rol extrem de important a fost jucat de către propaganda unionistă aflată dincolo de fruntariile țărilor noastre, în Europa. Ea a ieșit în evidență prin apeluri bine fundamentate adresate opiniei publice din Vest. Printre ele, expunerea unui clar program politic în publicații precum: „România viitoare” (Paris,1850), „Junimea română“ (1851), „Republica română“ (Bruxelles, 1853).
Tot în acea perioadă, au fost înaintate memorii împăratului Franței, Napoleon al III-lea și premierului englez, Palmerston. De asemenea, au adoptat poziții pro-unioniste personalități de cunoscută anvergură, cum ar fi: Edgar Quinet, Paul Bataillard sau Hypolite Desprez.
Nimeni nu se îndoia că replica celor două mari puteri se va lăsa așteptată. Poarta Otomană a solicitat dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, din august 1858, iar Austria a acceptat unirea numai pe durata domniei lui Cuza-Vodă. Ulterior, dar abia la 4 decembrie 1861, turcii aderau la poziția adoptată de Viena. E de reținut că ambele au considerat actul Unirii ca o încălcare a celor stipulate în Convenție, dar omiteau că în textul ei nu era precizat faptul că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate.
La 22 septembrie 1857, s-a întrunit Divanul Ad-Hoc al Moldovei. Evident, unul favorabil unirii. O săptămână mai târziu, cel al Valahiei. Documentele redactate aveau să pună temelia de bazalt a fuzionării celor două principate. La Iași, cei ce susțineau alianța care prindea contur, dispuneau de 33 de locuri din cele 55 ale Adunării Elective, însă erau înscriși într-un număr impresionant. Nu mai puțin de 38 de candidați.
Rând pe rând, toți au făcut un pas în spate în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza. Ultima opțiune, Grigore Sturdza, se dovedise indezirabilă din cauza obligațiilor acestuia față de unele interese, deloc de neglijat, ale Rusiei și Poloniei. Spre sud, Adunarea omoloagă de la București era dominată de conservatori, care promovau, însă, doi candidați diferiți. Era vorba de amintitul Gheorghe Bibescu, fost domn între 1843-1848 și Barbu Știrbei, cel ce condusese Valahia în două mandate: 1849-1853 și 1854-1856.
Astfel, la 5 ianuarie 1859, în Moldova, Alexandu Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, reprezentantul Partidei Naționale, urmând ca apoi, într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu să propună, la 24 ianuarie, numirea oficială. În paralel, a fost înregistrată o fermă presiune populară, cu deosebire la București, în favoarea alegerii lui Cuza ca domn al Țării Românești. Confirmarea era una deplină și marcată cu o însuflețitoare manifestare la sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Întâiul om de seamă al României moderne, încă neîntregite, avea obârșia într-o familie de moldoveni, din părțile Fălciului. S-a născut la 20 martie 1820. A învățat până în 1831 la Iași, unde i-a avut colegi pe câțiva dintre viitorii săi colaboratori. Printre ei, Vasile Alecsandri. Și-a luat bacalaureatul în litere la Paris. Apoi, a revenit în țară. În 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti. În perioada pregătirii Unirii Alexandru Ioan Cuza era pârcălab de Galați. Sincer patriot, dedicat, cu idei liberale, Cuza a fost acceptat chiar și de partizanii lui Sturdza, cei ce candidau susținuți de conservatori. Un domn „hospodar” în cele două Principate. Istoricul Florin Constantiniu îl caracteriza drept „inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt”.
Demersurile domnitorului ales au fost de natura unei maxime dezvoltări a României: Parlament unic, primul guvern unitar, prima Constituție românească, reforma electorală, cea agrară (500.000 de familii țărănești au primit câte un ogor din proprietatea statului), secularizarea averilor mănăstirești, organizarea învățământului primar obligatoriu și gratuit, înzestrarea armatei cu armament și noi cadre ofițerești, dezvoltarea agriculturii, industriei și comerțului. Toate sub permanenta amenințare a intervenției puterilor străine și a mulțimii secularelor straturi feudal-boierești.
Totuși, Alexandru Ioan Cuza îndeaproape secondat de către liberalul moderat, Mihail Kogălniceanu, a reușit legiferarea și impunerea în societate a mai multor reforme modernizatoare fundamentale, după modelul occidental. A deschis calea reformei fiscale (1861), contribuției pentru drumuri, impozitului finaciar. Protipendada, elitele sociale ale vremii s-au temut, în principal, de instaurarea unei dinastii Cuza. Era motivul primordial pentru care au emis și alimentat constant zvonuri în acest sens. Cum bine se știe, cu succes. Astfel, la 11 februarie 1866, întregitorul Principatelor a fost obligat să abdice și să plece în exil în Austria.
Plastic vorbind, prin istorica întâlnire din noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1859, în care a fost semnată Unirea Principatelor Române (Mica Unire) și desemnarea lui A.I. Cuza ca domn al celor două țări, România lăsa în negura vremurilor un apăsător și îndelungat Ev Mediu. Acest uriaș pas a fost făcut într-o încăpere din Hotelul bucureștean Concordia, aflat la numărul 39 al unei străzi cu nume de război-Smârdan. El însuși lovit de soartă prin cele două incendii cărora avea să le cadă pradă în 1884 și 1901-1902.
Potrivit Ordinului Arhitecților din România, Concordia era una dintre cele mai selecte clădiri din Capitală, cu cele 90 de camere ale sale. În acel loc unde istoria și-a pus prețiosul sigiliu heraldic, veneau cei occidentalizați, pașoptiștii, oamenii ce regăseau serviciile de lux vieneze. În cafeneaua Brenner de la parter, putea fi frecvent întâlnit unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii, Lev Tolstoi. Tot aici, s-a ascuns de ruși socialistul scriitor de origine evreiască, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Astăzi, neprețuita clădire are proprietar, un anume domn Pănoiu, și, după ani de nepăsare și distrugere, în prezent se află în restaurare. Din cele spuse de către oamenii ce lucrează la reabilitarea acesteia, printre schele și „cortine” de sac, deținătorul imobilului își dorește să-i redea menirea inițială de hotel.
– Servicii de creare site web
