S-a întâmplat în această zi.
La 22 Septembrie 1768, trece la cele veșnice, la Roma, întemeietorul Blajului, Episcopul Ioan Inochentie Micu-Klein. Episcop de Făgăraș și Alba-Iulia între 1730-1751 a fost cel care în anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne.
Blândul carturar Samuil Micu Clain, nepotul Arhiereului, a descris un fapt uimitor, legat de sfârsitul Episcopului aflat la Roma. „Când a murit la Roma Episcopul Clain, a cazut în polata de la Blaj, la pamânt, icoana Episcopului Clain, fiind de fata Episcopul de atunci, Atanasie Rednic. Icoana aceasta, de nimeni miscata, a cazut cu fata în sus, cu picioarele înainte, cu capul către ușa, cum este obiceiul a duce mortul”.
În anul 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost adus la Blaj și înmormântat la loc de cinste, într-un mormânt săpat in fața iconostasului din Catedrala Sfânta Treime din Blaj.
Pentru a marca momentul Episcopia Greco-Catolică Oradea a publicat un articol elaborat.
„Întelepciunea vietii e simpla: fa ca pe unde ai trecut tu sa
fie mai bine ca înainte”.
Nicolae Iorga
Acei oameni „care au tras omenirea înainte, care au trait pentru toti ceilalti” sunt putini. Ei sunt „sarea pamântului”, fara ei ar fi pustiu, ei sunt aceia ce aduc în lume „lucruri bune care înainte nu existau”… Si tot ei sunt aceia care au darul sa deschida drumuri spre viitor, sa faca viata sa mearga înainte si, când e cazul, sa renasca binele pierdut, chiar cu pretul jertfei.
Dintre acesti oameni de elita face parte si Episcopul Ioan Inochentie Micu-Klein (1629-1768), de la a carui stingere din viata, la 22 septembrie, vor fi 250 de ani.
Blândul carturar Samuil Micu Clain, nepotul Arhiereului, a descris un fapt uimitor, legat de sfârsitul Episcopului aflat la Roma. A a scris „ca sa ramâna spre stirea si celor ce se vor opri, în vremuri mai târzii” asupra vietii lui Inochentie Micu-Klein: „Când a murit la Roma Episcopul Clain, a cazut în polata de la Blaj, la pamânt, icoana Episcopului Clain, fiind de fata Episcopul de atunci, Atanasie Rednic. Icoana aceasta, de nimeni miscata, a cazut cu fata în sus, cu picioarele înainte, cu capul catre usa, cum este obiceiul a duce mortul”.
La 250 de ani de la stingerea din viata a Episcopului Inochentie Micu-Klein, urmând îndemnul lui Nicolae Iorga, ne întoarcem cu gândul si inima la timpul când, zidind BINELE, trecea prin viata Arhiereul Blajului. În Biserica si în sufletele noastre acel BINE ne lumineaza calea, o lumineaza si „recunoscatorilor”, si „nerecunoscatorilor” … Smerti, astazi, îi aducem îndreptatitul omagiu.
Din cauza persecutiei Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica, Biserica sa – în miezul careia este dogma catolica, forma exterioara fiind rasariteana -, din cauza evitarii adevarului, Episcopul Klein este cunoscut în ultima jumatate de veac doar ca „întemeietorul programului luptelor politice si nationale ale românilor din Transilvania pentru dobândirea de drepturi si libertati’’. Putini stiu ca Inochentie Micu-Klein, daruit cu o rara inteligenta, a fost calugar în Ordinul Sfântul Vasile cel Mare si preot greco-catolic, la 34 de ani, Episcop. Si tot putini stiu ca este ziditorul Blajului, resedinta Bisericii Române Unite cu Roma, numit si „Mica Roma”, centru si cetate de credinta, cultura, curaj si jertfa al românilor greco-catolici, cuprins în care s-a deschis prima scoala sistematica în limba româna – citadela de spiritualitate si cultura neegalata în viata poporului nostru. Si iarasi putini stiu ca Episcopul Inochentie Micu-Klein a fost initiatorul Scolii Ardelene, un om al datoriei – un Apostol. Inochentie Micu-Klein era „înzestrat cu o energie exorbitanta si cu o vointa de nezdrunciunat, n-a fost doar un împatimit al politicii, ci si-a îndeplinit în mod stralucit misiunea de ierarh si slujitor al Bisericii sale pe toate planurile: sacerdotal, pastoral, administrativ si cultural”, afirma editorii monografiei „Din istoria românilor.Episcopul Ioan Inocentiu Klein”, a Canonicului Augustin Bunea. (Augustin Bunea, „Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein (1728-1751”, Editura Napoca Star, 2012, p.9).
S-a nascut la Sadu, localitate din apropierea Sibiului, într-o familie de tarani. Când, în târgul Sibiului, îl vede un calugar iezuit, acesta este impresionat de înfatisarea lui si-i cere parintelui sa i-l dea „ca sa învete carte”. Un gând tainic îl facea sa vada în adolescent un viitor episcop al românilor. Asa a început un destin …
Avea 15 sau 16 ani când s-a atasat iezuitilor din Sibiu (1707sau 1708); acolo îsi începe studiile pe care le continua la „Colegiul iezuitilor” din Cluj timp de 5 ani. Având rezultate stralucite la studii, obtine una din cele 12 burse destinate studentilor greco-catolici din cuprinsul Austriei. Intra astfel în „Seminarul” din Târnavia (1724-1729), oras din Slovacia. În drum spre Târnavia, a trecut prin Oradea … De-acum, se va darui studiului , traind bucuria de a-i fi deschise, prin aprobarea superiorilor, biblioteca iezuitilor si a Seminarului. Pe lânga numeroase discipline, învata limba latina si ajunge sa o stapâneasca perfect. Descopera ca Arhiepiscopul Nicolaus Olahus, cancelar si regent al Ungariei, a fost român si ca prin opera sa Europa a obtinut referiri istorice privind originea romana a poporului român. Sunt anii în care îsi formeaza o cultura cu largi orizonturi.
Intra în Ordinul „Sfântul Vasile cel Mare”, moment în care primeste numele de Inocentiu, este hirotonit preot si, în 1729, Împaratul Carol al VI-lea, un protector al românilor, îl numeste Episcop si consilier imperial, dându-i si dreptul de a reprezenta poporul român în Dietele Transilvaniei. Prin numirea de Episcop a unui student exceptional, Împaratul a dorit sa instituie „o stare de ordine naturala, din interior,” în Biserica Româna Unita cu Roma. Tot atunci i se da tânarului Episcop demnitatea de baron, de unde si numele de Klein (Clain).
Pentru a întelege personalitatea lui Inochentie Micu-Klein si însemnatatea episcopatului sau în istoria Bisericii Române Unite cu Roma, se cere a fi cunoscuta starea politica, sociala, confesionala, institutionala si culturala în care a actionat Episcopul, altfel, pericolul erorilor de interpretare este permanent.
Potrivit traditiei Curtii vieneze, înaintea instalarii efective, Episcopii uniti ramâneau un timp la Viena. Pentru noul Episcop ardelean este intervalul în care a înaintat Curtii opt Memorii „privind situatia Bisericii si natiunii române”, ceea ce anticipeaza viitoarele actiuni. La 28 septembrie 1732 a fost înscaunat cu mare solemnitate la Fagaras.
De atunci si pâna la sfârsitul vietii, asa cum marturiseste Canonicul si istoricul Augustin Bunea în monografia amintita: „a fost condus în toate actiunile sale, ca de o stea polara de iubirea de Biserica si de dragostea de natiune” (Op. cit.p21).
În anii 1734 si 1735, tânarul Episcop este la Viena pentru a obtine schimbarea domeniilor de la Sâmbata de Jos si Gherla cu cele de la Blaj si, în primavara anului 1737, a mutat deja resedinta episcopala de la Fagaras la Blaj, în centrul Diecezei, pastrând pe mai departe numele de Alba Iulia si Fagaras.
Când a ajuns la Blaj „era o frumoasa zi senina. Pamântul si vazduhul erau pline de haruri …”. Inochentie Micu, în reverenda neagra, „pe marginea careia se ivea, cu sfiala parca, firul rosu al portului vladicesc”, venise sa-si ia în stapânire noul domeniu. Pamânturile Blajului, unde se ridicase în timp un conac de vânatoare, apartinusera prin 1313 voievodului Herbord Blasius, de unde si numele localitatii. Privindu-si proprietatile, „prin pânza fumurie a viitorului, vladica românilor uniti vedea cladiri de scoala, o manastire, o impunatoare catedrala asezata pe un dâmb, de unde zarile puteau fi scrutate pâna departe spre Muntii Fagarasului sau spre Apuseni” (Corneliu Albu, „Pe urmele lui Ion Inocentiu Micu-Klein”, Editura Sport-Turism, Bucuresti 1983, p.109).
Calugarii bazilieni ai manastirii aveau sa-l ajute, ca în Dieceza Fagarasului, înfiintata conform Bulei papale din 1721 „ … în cele spirituale si dumnezeiesti, atât în resedinta, cât si în Dieceza, pentru ca cultul dumnezeiesc sa se poata tinea cu mai mare cuviinta”.(Op.cit.,p.59).
În zilele urmatoare, pe platoul de la îmbinarea Târnavelor, Arhiereul se plimba tacut, cufundat „în meditatii nepatunse. Merge si mai sta; masoara cu ochii si rareste pasul”.
Gândul Episcopului devine realitate în arhitectonica Blajului. Potrivit conceptiei Bisericii Catolice, catedrala, resedinta episcopala, institutiile si scolile trebuiau concentrate într-un spatiu reprezentativ – edificarea arhitectonica a Blajului respecta riguros cerinta. De altfel, Ierarhul s-a straduit nu numai sa defineasca identitatea catolica a Bisericii Unite cu Roma, dar si sa demonstreze ca în aceasta calitate, în conglomeratul Imperiului, unitii sunt „un avanpost al constiintei europene în lumea româneasca”.
În scurt timp a adus de la Viena pe renumitii arhitecti vienezi de origine italiana, Anton si Johan Martinelli, acesta din urma era arhitectul Curtii împaratesti. Cu ei a reusit sa ralizeze tot ceea ce si-a propus: sa ridice cladirile necesare pentru ca sa faca din Blaj un centru de spiritualitate si cultura. A zidit pentru început resedinta episcopala, Catedrala, cu cel mai „impozant” iconostas din tara, o manastire si scoli, unde s-a format intelectualitatea româneasca din Ardeal (vestitele scoli din Blaj au fost deschise de succesorul sau, Episcopul Petru Pavel Aron).
La acel timp, lipsea cu totul literatura bisericeasca în limba româna, textele necesare unui Episcop si le-a scris singur … Începutul scrierilor liturgice nu putea fi amânat, dar eliminând tot ce era slavon, astfel, în locul literelor chirilice, atât de straine românilor, la Blaj aveau sa apara literele latine …
Mai dorea ca Blajul sa fie si un centru economic, industrial si comercial, de aceea a adus colonisti macedoromâni, mai ales mestesugari.
Faptul ca românii erau considerati „inferiori” prin cultura, l-a facut pe Episcop sa-si dea seama „de necesitatea unei actiuni de culturalizare grabnica a unui cât mai mare numar de conationali ca si de necesitatea dotarii Bisericii Unite cu cadre de conducere capabile sa tina piept unor adversari în fata carora trebuiau alte unelte de cultura decât cele traditionale” (George Ivascu, „Istoria literaturii române”, Editura Stiintifica, Bucuresti,1969, p. 305). Actiunea se încadra perfect în ideile iluministe iosefiniste ale vremii. Având nevoie de o preotime „luminata si învatata”, se foloseste de dreptul acordat românilor uniti si trimite la studii, în Viena si Roma, tineri teologi. Printre ei sunt Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior, cei dintâi români „cu învatatura mare carora asemeni barbati înca n-a avut mintea româneasca”. Despre ei, Alexandru Papiu-Ilarian va spune: „daca nu era Clain, Sincai si Maior, românii astazi istorie n-ar avea (Stefan Manciulea, „Episcopul Ioan Inocentiu Micu Clain si spiritul Blajului”, Blaj, 1997, p. 13).
Înflacarat pentru cauza „Unirii” cu Roma, câstiga 600 de preoti pentru Biserica Greco-Catolica, încât la recensamântul din 1733 reiesea ca numarul preotilor neuniti era de 458, iar a celor uniti de 2742. Cu deosebita tenacitate si-a aparat preotii, apelând la „Diplomele Leopoldine”, prin care se afirma ca preotii uniti se vor bucura de aceleasi drepturi ca si preotii latini. În sesiunea Dietei din 1738, Inochentie a prezentat un proiect care cuprindea dezideratele Bisericii sale si formula în 17 puncte drepturi obligatorii pentru preotii sai. Episcopul obliga pe toti preotii greco-catolici sa se instruiasca si sa se cultive, hirotonirea urmând sa se faca doar dupa terminarea studiilor telogice. Iubirea Bisericii Unite cu Roma avea radacini adânci în credinta sa catolica, pe care o traieste, o dovedeste întreaga sa viata si o marturiseste si prin emotionantele cuvinte din „Testament”: „ … ca ultima clipa a vietii mele sa o sfârsesc în marturisirea credintei catolice si în Unirea cu Sfânta Biserica Romana pe care totdeauna am iubit-o si cât am putut, n-am încetat a o raspândi”.
Sub aspectul luptei politice, Inochentie Micu-Klein a fost un „dârz si neînfricat ierarh, gata sa-si dea pâna si viata pentru a câstiga pe seama poporului sau drepturi si libertati, asemeni cu acelea care le aveau pe atunci clasele privilegiate ardelene” (Op.cit., p.70).
În Dieta, a cerut respectarea promisiunilor cuprinse în Diplomele Leopoldine. Prima Diploma emisa de Leopold I pentru românii uniti este din 1699, a doua Diploma -Secunda Leopoldina-, din 19 martie1701. Secunda Leopoldina statea cu precadere în atentia Episcopului, respectarea acesteia aducea mai multe drepturi românilor, „le schimba radical situatia politica si sociala”, ridica pe români la rangul de a patra natiune în Transilvania (natiunile „recepte” erau doar ungurii, sasii si secuii). Printr-o astfel de cerinta, „Episcopul de la Blaj nu se razboia cu un sistem politic, ci cu o întreaga istorie”, sustin editorii monografiei amintite. Ierarhul aducea drept argumente „vechimea poporului român, originea romana si prezenta lui majoritara. Actele Dietei consemneaza ca „Episcopul si clerul unit cer niste lucruri pe care nimenea nu le-a cerut niciodata de la strabunii nostri si nu le va putea cere nici de la urmasii nostri … ”.
Atitudinea Episcopului a creat nemultumire în Dieta si ideea de a-l înlatura era tot mai simtita. Razmerita declansata în Ardeal împotriva Unirii cu Roma de catre un calugar ortodox sârb, care se credea sfânt si care nici româneste nu stia, a grabit înlaturarea Arhiereului. Mitropolitii sârbi au urmarit mereu – era o practica veche – „acapararea” ortodocsilor din Transilvania sub jurisdictia lor. În felul acesta, acel calugar ciudat a primit misiunea sa învrajbeasca Transilvania. Episcopul Inochentie Micu- Klein va pleca la Viena, dar aici ajunsesera deja învinuirile Dietei pentru „râvna foarte mare pentru neamul sau”. În aceasta situatie s-a refugiat la Roma, unde a ramas pâna la sfârsitul vietii. Urmasul sau a fost Episcopul Petru Pavel Aron al carui destin era sa deschida, la Blaj, vestitele scoli confesionale gândite de predecesorul sau.
Canonicul Dumitru Neda în articolul „Marele Inochentie Micu” din „Cultura crestina”, iulie-august, 1942, ca o concluzie, va scrie: „Va fi fost, Petru Aron si alti bisericani stimat. Vladicul Inochentie însa era adorat în tot cuprinsul Ardealului, de cler si de popor”.
În timpul anilor îndelungati petrecuti la Roma, îsi marturisea adesea dorul de patrie. Astfel, într-o scrisoare adresata în 1756 lui Petru Pavel Aron, spune: „Nu stiu cu ce dulceata ne atrage atât de mult pamântul stramosesc de nu ne îngaduieste sa-l uitam. Zilele mele însa dau spre apus si voiesc ca sufletul meu, la timpul sau, sa astepte învierea de apoi la manastirea Blajului … .”.
Episcopul Inochentie Micu-Klein s-a stins din viata la 22 septembrie 1768 si a fost înmormântat în Biserica „Madonna del Pascolo” din Roma. La 22 iulie 1997 este exhumat si transferat în Biserica, „Bunei Vestiri” a Colegiului Român „Pio Romeno” din Roma. La 2 august 1997 se întoarce acasa, dupa mai bine de doua veacuri, iar în 19 octombrie a aceluiasi an. Întemeietorul este asezat în mormântul din Catedrala ctitorita de el. Din 2002, în apropiere de mormântul Întemeietorului este mormântul Reîntemeietorului, al Cardinalului Alexandru Todea …
O viata de credinta, daruire si fidelitate: un martiriu. Si peste timp, o alta viata si aceeasi marturisire … Un alt martiriu …
În toata existenta sa, Biserica Greco-Catolica „n-a sovait o clipa, pasii ei nu s-au clatinat pe cararea dreapta si luminata de credinta” – istoria dovedeste acest adevar si prin oamenii mari pe care aceasta Biserica i-a avut, prin sacrificiul lor care, în timpul mai apropiat de noi, a devenit martiriu. Primul din sirul lung al acestor barbati este Episcopul Inochentie Micu-Klein.
„Întelepciunea vietii e simpla: fa ca pe unde ai trecut tu sa fie mai bine ca înainte”, spunea Nicolae Iorga. Pe unde a trecut, Episcopul Inochentie Micu-Klein a semanat BINELE, samânta buna care nu a cazut „pe lânga cale, pe loc pietros sau între spini”, a cazut în pamânt bun, a rodit si rodeste neîncetat. Trebuie doar cautat acel BINE, e adevarat, cu atentie, pentru ca în ultimele decenii si mai ales astazi mistificarile legate de istorie sunt tot mai numeroase.
Lasa, Doamne, sa vina de acolo, de Sus, binecuvântarea Episcopului Inochentie Micu-Klein peste noi cei de acum, ca sa avem curajul sa nu-l uitam si puterea sa ne iubim Biserica asa cum a iubit-o el …
Pentru ca Te-a iubit, s-a ostenit, s-a luptat si s-a jertfit în numele dreptatii si adevarului pentru Biserica si ai sai, „Cu sfintii odihneste-l!”
– Servicii de creare site web
