La distanţă de un deceniu, în solitudinea carcerală de la Sighet şi Râmnicu- Sărat, mureau , asasinaţi prin chinuri şi înfometare, doi duşmani ai poporului: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Cu ei şi cu memoria lor, comunismul românesc nu avea să se împace, niciodată. Până în decembrie 1989, numele lor au fost nume denunţate, nume înfierate, nume condamnate. Generaţii întregi de români au fost învăţate să urască pe cei zidiţi de vii după procesul- spectacol din noiembrie 1947.
Şi era firesc ca ura unui regim ilegitim şi criminal să se reverse asupra celor care au ales să reziste. Şi era firesc ca ura unui regim ilegitim şi criminal să se îndrepte în contra celor care au ales curajul suicidar al demnităţii.
Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au întruchipat, în viaţă , ca şi în moarte, tot ceea ce stalinismul românesc a detestat, cu furie marxist-leninistă: credinţa în demnitatea umană, pasiunea democratică, ataşamentul creştin, solidaritatea cu cei din mijlocul cărora au venit şi către care s-au întors, în cele din urmă. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache nu puteau fi parte din lumea care se zidea. Singurul destin care le era menit era cel al sacrificiului.
Din întâlnirea dintre memorandismul transilvănean şi agrarianismul haretist s-a născut trăinicia proiectului politic ce a devenit, în anii de după 1944, cel mai redutabil inamic al comunismului românesc. Solidaritatea indestrictibilă dintre Iuliu Maniu şi Ion Mihalache nu a fost un accident, ci manifestarea afinităţii intelectuale şi umane. Fuziunea care a dat naştere Partidului Naţional – Ţărănesc se întemeia pe idealurile pe care cei doi nu le-au abandonat nici măcar în momentele de teroare şi de prigoană. Temelia curajului lor etic a fost umanismul democratic intransigent : domnia legii şi egalitatea constituţională au fost valorile pe care Iuliu Maniu şi Ion Mihalache nu le-au negociat sau tranzacţionat.
Anii dintre 1944 şi 1947 sunt cei în care glasurile lor devin vocea unei naţiuni încătuşate. Teroarea şi cenzura au fost neputincioase în a-i amuţi. Cedările şi trădările nu au reuşit să slăbească hotărârea cu care au reafirmat adevărurile pe care, de demult, cei de la Alba- Iulia le rostiseră în clipa Unirii. Parte a unui curent central şi est- european al rezistenţei în numele libertăţii, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au mers până la capăt: ei nu au cunoscut nici îndoiala şi nici tentaţia resemnării.
5 februarie 1953, 5 februarie 1963: două zile din istoria RPR, două zile în care se concentrează imaginea terifiantă a crimei de stat. Aruncaţi în pântecul de chinuri al spaţiului carceral românesc, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au înfruntat ceea ce altora li se părea de neînchipuit. Iar simplitatea tragică a curajului lor este semnul de speranţă lăsat celor ce vor veni, dincolo de anii de întuneric şi de moarte.
– Servicii de creare site web
