Marți, 15 iunie 2021, se împlinesc 132 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, considerat de critici drept cea mai importantă voce poetică a României. Istoricii și pasionații de literatură au scos la vedere detalii neștiute despre omul Eminescu.
Numit, de-a lungul vremii, „Luceafărul poeziei româneşti” sau „poetul nepereche”, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889) era tulburător de frumos. Despre imaginea sa, în afară de câteva fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten, Teodor Ştefanelli, fost coleg de clasă cu Eminescu la şcoala din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena: „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”. Mihai Mavrodin, un văr de-al lui Eminescu, a oferit câteva declarații foarte interesante în 1929, pentru ziarul botoşănean „Ştirea”. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu… era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”.
Era un adevărat cuceritor, știind cum să le „amețească” pe femei: „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor”, povestea, potrivit site-ului Historia, Ştefanelli.
Era un naționalist înrăit și saluta pe toată lumea cu sintagma „Trăiască naţia!”. Era renumit pentru asta, așa că unii prietenii i-o luau înainte, spunându-i ei „Trăiască naţia!”. Eminescu avea răspuns și pentru aceștia. „Sus cu dânsa!”, le replica el. „De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, mai spune istoricul Gheorghe Median. Apropiaţii poetului au transmis urmașilor că Eminescu avea şi un tic verbal: folosea extrem de des expresia „pur şi simplu”. În ceea ce privește înjurăturile, avea una preferată: „Tu-i neamul nevoii!”.
Suferea de o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar. „Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru ziarul Adevărul, doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani, orașul natal al poetului.
„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, este de părere Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat mulți ani numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet. Declarația sa a fost oferită pentru ziarul Adevărul.
„Avea o voce de aur”, mai spune istoricul botoşănean Gheorghe Median: „Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte. Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui”. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă: „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc”. „Avea o voce cristalină, de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.
Era un fumător înrăit. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median. Spusele istoricului sunt confirmate şi de fostul coleg Ştefanelli: „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”.
– Servicii de creare site web
