Adrenalină la cote maxime! Cu ATV-ul pe versanții Hudinului, după 80 de kilograme de hribi

Adrenalină la cote maxime! Cu ATV-ul pe versanții Hudinului!

O aventură adevărată trebuie descrisă doar după ce trece puțin timp! Motivul este intuibil. Amintirile trebuie să se fixeze, iar adrenalina să nu mai aibă efect.

Așadar, zilele trecute, părinții mei au fost într-o expediție pe munte cu scopul de a culege hribi. Era chiar în lunea de după Sărbătoarea Castanelor. Au pornit de dimineață ajungând în anumite locuri sălbăticite, la poalele Hudinului, un versant de 1246 de metri, ce-l păzește pe falnicul Țibleș.

Eu mi-am luat liber de la activitățile din acea zi deoarece cu o seară înainte de această aventură, am combinat munca și distracția, fiind prezent la Sărbătoarea Castanelor, luând interviuri în exclusivitatea de la conducerea municipalității și stând de vorbă cu artiștii prezenți pe scena din Baia Mare.

Cele două scenarii prezentate până în acest punct s-au combinat în momentul în care mama m-a apelat și mi-a solicitat ajutorul pentru coborârea de pe munte a zecilor de kilograme de hribi pe care părinții mei le găsiseră. Apelul m-a găsit în Târgu Lăpuș, acasă la prietena mea. A urma o mobilizare cum nici în armată nu vezi și în scurt timp eram gata să mergem spre munte și să ne ajutăm părinții. Nici n-am urcat bine la volan și picăturile de ploaie și-au făcut simțită prezența. Totuși, speram în ploaia va fi una locală și că nu ne va îngreuna sarcina.

Din Lăpuș cum mergi spre Băiuț, la un moment dat, pe partea dreaptă este un pod și un drumuc de munte, lung de vreo 10 kilometri. Am ajuns în zona podului, unde trebuia să cotim la dreapta, dar ploaia s-a intensificat, transformându-se într-o furtună.

De aici s-a născut ideea să solicit ajutorul unui vechi prieten, antreprenor în Marea Britanie, care a început să investească și în satul natal, în Strâmbu-Băiuț. De puțin timp, prietenul meu a achiziționat 4 ATV-uri și am considerat că un ATV ne-ar simplifica tare mult urcarea pe munte și ulterior, coborârea cu zecile de kilograme de hribi.

Zis și făcut! În scurt timp eram călare pe ATV, cu pelerine pe noi, rucsacuri în spate, saci de rafie și tot ce am mai considerat noi că ne-ar fi de folos. Așa a început aventura noastră! Ploaia nu contenea, temperatura nu era tare plăcută, dar am descoperit că ATV-ul era dotat cu încălzire la mâini, dar și în șa! Pentru mine conta prea puțin, eram încălzit de adrenalină! După ce am parcurs aproximativ 5 kilometri, aveam în față un pericol real: o stână la care numărul câinilor cred că era la fel de mare ca numărul oilor. Deranjați de zgomotul unui motor de 450, câinii ne-au atacat și am constatat că pastorul nu era absolut deloc interesat de soarta noastră. Stătea în botă, fără nici un stres. Zici că era un politician român în parlament! (Brian, nu la tine fac referire că tu mai încerci să faci ceva!). Ciobanului nostru îi mai lipsea un bol de popcorn și totul era perfect. Se uita la noi ca la film!

Normal că n-am stat să fim mușcați de câini și am activat la maxim circuitele și capacitatea ATV-ului. Într-o clipă am zburat prin stână, lăsând câinii în spate, dar făcând totul pentru a menține ATV-ul pe drum. În stânga era o vale bruscă, adâncă, drumul fiind sculptat pe prima terasă a văii. Din fericire, n-am sărit în vale și am scăpat și de câini. Totul era bine, dar mai aveam în față câteva aventuri. Am ajuns la o bifurcație și am luat-o pe un drum de taf, cu făgaș de cel puțin un metru pe mijlocul lui. Adrenalina s-a activat la maxim și încercam să-mi demonstrez toate capacitățile, astfel încât să nu-mi dezamăgesc prietena, dar având și grijă maximă de integritatea noastră, dar și a ATV-ului. Ploaia era aceeași, ba poate în unele momente și mai puternică. Pe făgașul de sub noi apa se scurgea la vale cu rapiditate mare, era în creștere. Nămolul sărea de pe crețelele roților și la 3 metri înălțime și noi avansam. Am urcat cât am urcat, dar la un anumit moment, în fața noastră s-a înălțat un zid. Parcă era zidul din „The Great Wall”. Roțile erau pline de nămol, făgașul plin cu apă gălbenie, tulbure. N-am mai putut merge înainte, iar înapoi era foarte abrupt și periculos. Nu sunt eu cel mai experimentat hoinar, dar am mai văzut anumite procedee, așa că, am încercat să aplic o metodă inedită. Ne-am dat jos de pe ATV și încet, pe lângă el, cu frâna ținută, am reușit să-l coborâm. La finalul acestei acțiuni, cizmele mele de gumă găzduiau atâta apă cât găzduiește Barajul Firiza. Importat era că am scăpat dintr-o situație dificilă.

Drumul nu s-a oprit aici. Mai avea aproximativ 2 kilometri până la locul din care trebuia să încărcăm hribii. Am decis să parcurgem restul din traseu pe jos, deci drumul era foarte alunecos. Cu un efort destul de serios am urcat până în vârf unde ne-a întâmpinat o ceață atât de densă încât dacă îți lași răzămată bicicleta în ea, nu mai ai nevoie de cric. Nu vedeam nici 10 metri în față, dar la orientare nu stau chiar rău așa că am ajuns unde trebuia.

Ne-am găbjit rucsacii, plasele, sacii de rafie, toate și am început coborârea. Traseul de întoarcere a fost chiar dificil. Eram încărcați cu minunățiile pe care natura le-a dăruit maramureșenilor, parcă mai multe ca niciodată în acest an! Am ajuns la ATV, am aranjat cum am știut mai bine bulendrele în care erau zecile de kilograme de ciuperci și am pornit spre casă.

Înainte de a ajunge la asfalt, am fost iar fugăriți de turma de câini, 17 dulăi masivi, mioritici, mai precis. Am scăpat și de această dată, dându-i pe coajă ATV-ului și așa s-a încheiat una dintre cele mai stimulative aventuri.

Se înserase deja și încercam să spălăm ATV-ul, folosindu-ne de blițul de la telefoane pentru a vedea unde mai trebuie să dăm cu cârpa. Era stropit peste tot, cu mol de pe eșapament, până pe oglinzi, dar am reușit să-i dăm o formă mai decentă înainte de-al restituii.

În final, mai rămâne doar să vă invităm și pe voi să încercați experiența!

Aici aveți toate detaliile! 

---

Andrei Buda