După mai bine de un veac și jumătate de la nașterea „poetului nepereche”, mai sunt încă voci care contestă opera celui care este, după fericita formulă a lui Constantin Noica, „omul deplin al culturii române”.
Ca orice om de reală valoare, Eminescu s-a „bucurat” de atenția contestatarilor și detractorilor încă din timpul scurtei sale vieți. Au venit apoi la rând critici de seamă de talia lui Ibrăileanu sau Lovinescu, care și-au argumentat „științific” înțepăturile lor răutăcioase. Să nu-l uităm nici pe Al. Macedonski cu acea epigramă celebră, dar nici pe Hașdeu care era plin de adânc dispreț față de Eminescu.
Au fost însă în acest șir nefericit și non-valori notorii de teapa lui A. Demetriescu sau Al. Grama, cel care scria pe la 1890: „Eminescu n-a fost nici geniu, nici cuprins de lumea ideală, ci un biet versificator, tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta prin natura sa…”.
Contestat ca scriitor și ca om, Eminescu a fost folosit abuziv de aproape toate forțele politice românești, indiferent de culoarea blazonului sau de timpul în care au activat. Primii care au profitat de talentul ieșit din comun al gazetarului politic Eminescu, au fost conservatorii, care l-au adus, alături de Ioan Slavici, în redacția ziarului „Timpul” pentru a se lupta cu liberalii.
Datorită intrării în mocirla politicii „omul acesta și-a istovit până la ultima picătură vlaga sa; cu jertfa, din fiecare zi, cu pălmuirea continuă din partea adversarului pătimaș, și-a secat geniul”, scria Nicolae Iorga în 1939 despre acea perioadă. Până acolo a mers Eminescu în încleștarea lui politică încât a anulat însemnătatea Războiului de independență pentru că a fost făcut și condus de rege și liberalii. „Omul care se rușina că nu știe tot” (C. Noica), care cunoștea mai bine decât oricine istoria și sufletul poporului său, care citise cam tot ce s-a scris despre țara sa, a putut să susțină această aberație. Politica l-a măcinat necruțător până și pe acest geniu.
Au urmat apoi legionarii, fasciștii, iredentiștii, xenofobii, antisemiții, comuniștii, toți găsind o portiță de salvare în opera eminesciană pentru susținerea teoriilor și acțiunilor lor. Atât de adâncă era mintea și atât de vastă scrierea lui, că toți se puteau adăpa din izvoarele lui. Dar, după ce și-au atins scopurile, mulți l-au abandonat ca pe un obiect nefolositor.
Detractori înfocați se repedă în haită să-l sfâșie și în zilele noastre. Totul a început la sfârșitul secolului trecut, când un grup de „dilematici” de la revista condusă de Andrei Pleșu a dat semnalul de atac asupra celui despre care Tudor Arghezi scria în 1929: „Tu nu știai că ești chiar atât de uriaș, cum nu știe nici Luceafărul nimic de strălucirea lui, indiferent ca Luna la bătaia ei, căci nu te-ai oglindit în tine și în apele de sub tine ca să te bucuri și să te răsfeți. Lumina ta ți-a fost dureros amestecată cu fumul și cu cenușa”.
Mircea Cărtărescu, bunăoară, spune că Eminescu este, de fapt, un caz trist în istoria noastră literară. Adulat timp de un secol, e contestat de multe ori necritic și azi, din nevoia psihologică de nesubordonare: „Dacă cei vechi l-au transformat într-o statuie, noi îl transformăm, la fel de dezastruos, într-un caz. Soluţia ar fi să-l lăsăm să doarmă o vreme în pace, să nu mai săltăm, galvanizaţi, la ziua lui de naștere și la cea a morţii. Fiindcă o lectură genuină a poeziilor lui, însoţită de exclamaţii de genul «nașpa» sau «mișto» nu înseamnă absolut niciun pas înainte. Lucru valabil și în privinţa criticii literare: cea veche cu poetul nepereche, cea nouă cu sexismul și antisemitismul poetului”.
Da, soluţia cu somnul adânc al poetului nu-i rea. Treaz sau adormit, Eminescu rămâne același, indiferent câte lăzi de dinamită vor fi amplasate și detonate la soclul statuii sale. O asemenea valoare nu se va risipi nicicând. În schimb, sunt total de acord cu spusele lui Cărtărescu despre cum a fost folosită imaginea lui Eminescu de-a lungul vremurilor: „De toţi naţionaliștii, de la pătlăgeaua verde la cea roșie. Am avut un Eminescu cu centură diagonală, unul cu carnet roșu de partid, unul cu cocardă tricoloră… Pentru toate gusturile, toate vremurile și toate buzunarele”.
Nicolae Manolescu e cam de aceeași părere: „Fiecare partidă politică din România s-a folosit de imaginea lui Eminescu. Cele de extremă dreaptă pentru partea antisemită, cele de extremă stângă pentru partea proletcultistă extrasă, de exemplu, din Împărat și proletar. Dar clișeul cel mai puternic este acela de «Eminescu, poetul nepereche», care a plecat de la Nicolae Iorga și a ajuns la Noica. Iorga a propus ca lui Eminescu să-i fie publicate caietele din tinerețe. Nu e nimic rău în publicarea lor, dar transformarea maculatoarelor – vorba lui Marin Sorescu – elevului și studentului Eminescu într-o operă majoră, este un proces pe care l-aș numi beatificare”.
Care sunt oare clișeele care parazitează imaginea lui Eminescu după 171 de ani de la nașterea sa? Ne spune publicistul Florin Dumitrescu. Suntem de acord că noi, toți admiratorii sinceri ai lui Eminescu, ar trebui să acceptăm dezbateri și reevaluări, indiferent cât de șocante ar fi ele. Dar oare avem tăria să suportăm supliciu? Sigur, aici nu poate fi vorba de demitizarea Poetului. Poate că tot felul de încercări de genul acesta ar duce în final chiar la beatificare lui.
Florin Dumitrescu: „Clișeele retorico-logice de tipul «poetul nepereche» sau «luceafărul poeziei» îl fixează, îl paralizează și îl mumifică pe Eminescu în mentalul public. Ele au la bază ideea, împărtășită chiar de critici, că lui Eminescu îi este rezervată supremația absolută în ierarhiile literare. Că statutul de vates tutelar i se cuvine prin drept divin. Însă, o cultură națională vie și viguroasă acceptă și chiar impulsionează schimbările de la nivel de receptare, de la o epocă la alta. Poate că, dacă facem un sondaj sociologic, Eminescu iese tot pe locul I în gusturile publicului, ca și acum 100 de ani. Dar asta nu legitimează pe nimeni să îi țintuiască supremația la modul dogmatic”.
De acord. Cu precizarea că și peste o mie de ani Eminescu tot pe primul loc se va afla în preferințele românilor. Dacă vor mai fi români până atunci… că Eminescu sigur va fi!
Să încheiem cu înțeleptele vorbe ale poetului Adrian Păunescu:
„Eminescu este una dintre grinzile de susținere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu e o simplă țiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aia care păstrează neamul întreg… În Eminescu ne întâlnim toți. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu știu dacă mai au alte popoare acest noroc și această condamnare divină, să se poată regăsi într-un nume…”.
– Servicii de creare site web
