Andres Iniesta la retragere: Singurul extraterestru dintre Extratereștri

Astăzi, Andrés Iniesta Luján se dezbracă pentru totdeauna de tricoul FC Barcelona.

De aici înainte, mai urmează doar azilul de lux al unei echipe încă necunoscute din China, și, în drum spre această Asie îndepărtată, o escală la Mondialul pe care FIFA i l-a făcut cadou Narcisului din fruntea Rusiei.

Admiratorii Barçei și-ar fi dorit să-l știe ferecat înăuntrul acestui club, trăindu-și restul zilelor pe Camp Nou, asemenea personajului lui Alessandro Baricco – Novecento – care preferă să moară decât să mai coboare de pe casa-transatlantic în care a locuit toată viața.

Și, pesemne, nu doar ei au avut fantezia asta, ci mulți alți suporteri care îl adulează, chiar și în răspăr cu obolul de simpatie pe care îl plătesc, din tată în fiu, altor echipe.

Niciodată nu a mai existat – spun guralivii comentatori spanioli – un jucător pentru care spectatorii tuturor stadioanelor iberice să se scoale-n picioare, transformându-i numele-n cântec.

Ori de câte ori se retrăgea la vestiare în timpul celor nouăzeci de minute, zeci de mii de aficionados se ridicau din scoica îngustă a scaunelor de la peluză și se prefăceau în tuburile unei orgi uriașe, care îngâna refrenul aceasta din patru silabe: I-ni-eee-sta! I-ni-eee-sta! I-ni-eee-sta!

Poate că vulcanii aceștia de dragoste nu s-ar fi aprins niciodată de jur-împrejurul lui, dacă nu ar fi marcat golul acela în poarta lui Stekelenburg, care a făcut ca pe aeroportul de la Madrid un avion să descarce pentru prima oară o cupă mondială; dacă nu ar fi împins La Roja, cu jocul lui hipnotic, spre triumful la două Europene consecutive; și, desigur, dacă nu ar fi fost castilian, spre deosebire de mulți colegi de-ai lui, din deja fosta mare echipă a Barcelonei – unii dintre ei, activiști înfocați ai secesionismului catalan.

Dar peste aceste isprăvi sportive nemaiîntâlnite și date biografice conforme, care au reușit să sufle în pânzele spiritului de solidaritate iberic, au stat distincția lui înnăscută, aerul seniorial răspândit de acest jucător tăcut ca o piatră, cu un intratabil zâmbet copilăresc – care l-a însoțit de când a pus pentru prima oară piciorul pe terenurile din La Masia, până acum, douăzeci și doi de ani mai târziu, când din chica neagră și deasă pe care, odinioară, i-o spulbera vântul, a mai rămas doar o chelie căruntă, arsă de soare.

Sursa:Recorder.ro