Format pe arealul Carpato-Danubiano-Pontic din îngemănarea a două viguroase neamuri ale antichității europene – dacii și romanii –, aureolat de spiritualitatea creștină și jalonându-și drumul în istoria-i multiseculară cu nenumărate jertfe din care i s-au hrănit perenitatea și stabilitatea, poporul român nu și-a părăsit vatra strămoșească niciodată, nu și-a uitat limba și obiceiurile, iar creștinătatea i-a fost farul călăuzitor prin negura timpului.
Așa, și numai așa, au înfruntat valurile migratorilor, falnica putere otomană – reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică, lingvistică şi statală, în timp ce alte state, cândva puternice, piereau sub semilună – aşa au înfruntat armate şi trufii cezaro-crăieşti şi tot aşa şi-au păstrat neîntinată individualitatea în faţa celor care încercau să-i cuprindă sub aripa lor „protectoare” ca mai-puternici ai aceleiaşi credinţe.
De fiecare dată, românii au ştiut să ridice în fruntea lor un Mircea, devenit bătrânul înţelept al românilor şi strângătorul de pământuri strămoşeşti, un Iancu de Hunedoara, un Vlad Ţepeş şi un Ştefan devenit Mare şi Sfânt prin faptele sale, din partea cărora armatele faimosului Mahomed al II-lea au cunoscut trei înfrângeri, un Mihai Viteazu, prin a cărui faptă românii au devenit, pentru scurt timp, independenţi şi uniţi sub acelaşi sceptru, un Matei Basarab şi un Vasile Lupu, sub oblăduirea cărora au găsit răgazul pentru a mai fi adăugat ceva la bogata lor zestre culturală, un Constantin Brâncoveanu, care nu a şovăit să se jertfească împreună cu întreaga familie pentru păstrarea credinţei întru Hristos, alături de care putem aşeza pe mulţi alţii pe care nu-i poate cuprinde decât Coloana Infinitului a marelui Brâncuşi. Toţi aceştia – fie cu ascuţişul sabiei, fie cu agerimea minţii şi iscusința diplomatică – au ştiut să fie pavăză poporului român şi, totodată, prin braţul şi jertfa acestuia la Dunăre, a civilizaţiei europene.
Dar, într-o epocă în care marile puteri ce-și afirmaseră semeția europeană rezultată din asuprirea altor popoare și își disputau hegemonia continentală prin noi cuceriri, ținuturi de legendă ale arealului românesc, părți din leagănul poporului român – Transilvania, la 1699, Basarabia, la 1812, Bucovina la 1874-1875 –, prin târguielile dintre marile imperii, erau rupte în mod brutal din trupul românesc din care făceau parte în mod organic și înglobate imperiilor habsburgic și țarist.
Poporul român a izbutit să depăşească şi aceste cataracte ele istoriei, lăsând noi jaloane pe drumul devenirii sale ca naţiune unită şi de sine stătătoare. Acestea au fost martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan, jertfa lui Tudor Vladimirescu, apriga luptă a generaţiei paşoptiste în frunte cu Bălcescu, Brătianu, Avram Iancu, Alecsandri… Ieşită la liman, naţiunea română a reuşit să-l înalţe în fruntea sa pe Al. Ioan Cuza, prin a cărui Unire de la 24 Ianuarie 1859 şi ale cărui reforme, uneori împotriva voinţei mai-marilor Europei, au fost puse bazele statului naţional român modern.
Prin faptele de arme de la Plevna, Rahova, Smârdan, Belogradgic…, cei plecaţi „din câmp, de-acasă, de la plug”, sub comanda principelui Carol, aveau să aducă României, la 1877-1878, Independenţa cea mult visată şi pământul dintre Dunăre şi Mare. În acelaşi timp însă, negociind separat cu turcul învins cu ajutor românesc, aliatul nostru ne răpea judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce reveniseră la trupul ţării prin Congresul de la Paris din 1856, care pusese capăt unui alt mare conflict cu Imperiul Otoman, Războiului Crimeei. Pentru a fi intimidat tânărul stat independent şi încercând să înlocuiască dominaţia otomană cu cea rusă, în retragerea lor de la sud de Dunăre, trupele ţariste au ocupat poziţii strategice în jurul Bucureştilor. Principele Carol şi-a retras armata spre nordul Olteniei de unde a lansat apeluri spre Apusul Europei. Numai la intervenţia Germaniei, ţarul a cutezat să-şi retragă armata.
În acest fel, prin voinţa şi lupta românilor de pretutindeni, 1 DECEMBRIE 1918 reprezintă împlinirea unui măreţ ideal naţional, încununând o luptă de veacuri şi devenind o acoladă peste timp a istoriei jertfelor pe altarul unităţii şi libertăţii naţionale. De aceea, 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a tuturor românilor, fiind de fiecare dată prilej de cinstire a eroilor neamului, dar şi de reflecţii asupra idealului naţional, al prosperităţii şi al democraţiei.
Timp de douăzeci şi doi de ani România s-a bucurat de binefacerile întregirii, devenind un stat democratic prosper şi cu un binemeritat prestigiu în viaţa internaţională, căreia i-a dat mari personalităţi.
Dar, în perioada interbelică, au apărut două regimuri politice extreme, la dreapta fascismul şi la stânga comunismul, cărora trupul României le-a căzut victimă în urma înţelegerilor secrete dintre Hitler şi Stalin, din 23 august 1939. După ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi Herţa intrau sub talpa stalinistă. Le urma Transilvania care, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, intra sub teroarea horthystă, apoi, în septembrie, Cadrilaterul trecea la Bulgaria. După război, numai Transilvania a revenit între fruntariile ţării.
Dar, cum în mod legic toate imperiile sunt efemere, şi un imperiu sovietic, chiar roşu fiind, nu poate dăinui la nesfârşit; la cele mai firave adieri de înnoire şi sinceritate numite „perestroika” şi „glasnosti”, din anul 1991, URSS s-a descompus ca un aisberg ajuns în bătaia Soarelui. Basarabia şi-a făcut hotare proprii dar ciuntite şi a trebuit să mai dea martiri, însă românii din Nordul Bucovinei, din Herţa şi alţii au rămas între hotare străine, zbătându-se încă, după cum se exprima un român de-al locului, ca tihna să nu le mai fie „mir”, viaţa să nu le mai fie „jelanie” şi ştiinţa să nu le mai fie „nauca”.
Prof. Ion R. Popa
– Servicii de creare site web
