Papa emerit Benedict al XVI-lea a murit la vârsta de 95 de ani, încheind astfel viaţa epocală a unui om al Bisericii care a proclamat „bucuria eternă” a lui Isus Cristos şi s-a numit pe sine însuşi „un lucrător umil” în via Domnului. Cardinalul Joseph Aloisius Ratzinger a fost ales papă la 19 aprilie 2005 şi şi-a luat numele de Benedict al XVI-lea. Opt ani mai târziu, la 11 februarie 2013, la vârsta de 85 de ani, a surprins lumea cu anunţul – făcut în limba latină – că se retrage din papalitate. A fost prima retragere a unui papă din ultimii aproape 600 de ani. A invocat vârsta sa înaintată şi lipsa de putere ca fiind neadecvate pentru exercitarea funcţiei sale.
Moştenirea enormă a contribuţiilor sale profunde din punct de vedere teologic aduse Bisericii şi lumii va continua să fie sursă de reflecţie şi studiu. Chiar şi înainte de alegerea sa ca papă, Ratzinger a exercitat o influenţă puternică asupra Bisericii moderne, mai întâi ca tânăr teolog la Conciliul Vatican II (1962-1965) şi mai târziu ca prefect al Congregaţiei (în prezent Dicasterul) pentru Doctrina Credinţei din Vatican. Un apărător ferm al învăţăturii catolice, el a lansat sintagma „dictatura relativismului” pentru a descrie intoleranţa tot mai mare a secularismului faţă de credinţa religioasă în secolul XXI. Pontificatul Papei Benedict a fost modelat de înţelegerea profundă a acestei provocări la adresa Bisericii şi a catolicismului în faţa agresiunii ideologice crescânde, nu în ultimul rând din partea unei mentalităţi occidentale tot mai laice, atât în interiorul cât şi în afara Bisericii.
Papa Benedict a fost, de asemenea, un om cheie în lupta împotriva abuzurilor sexuale din Biserică, la începutul anilor 2000. El a coordonat modificări ample ale dreptului canonic şi a demis sute de infractori din statutul clerical. De asemenea, a lansat o anchetă canonică asupra Legionarilor lui Cristos, în urma acuzaţiilor tot mai numeroase privind gravele abuzuri sexuale comise de fondatorul ordinului, preotul mexican Marcial Maciel Degollado. Ancheta canonică a dus la un lung proces de reformă sub autoritatea cardinalului Velasio de Paolis. Milioane de oameni au citit cărţile Papei Benedict, inclusiv revoluţionara „Introducere în creştinism” din 1968 şi „Isus din Nazaret”, în trei volume, publicată între 2007 şi 2012, în timpul mandatului său de papă. A fost primul papă care s-a retras din funcţie în aproape 600 de ani. A mers cu elicopterul din Vatican până la Castel Gandolfo pe 28 februarie 2013, iar din luna mai a acelui an a început o viaţă de reculegere, la mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădinile Vaticanului.
„Sunt pur şi simplu un pelerin care începe ultima etapă a pelerinajului său pe pământ”, au fost ultimele sale cuvinte ca Suveran Pontif. „Să mergem înainte împreună cu Domnul pentru binele Bisericii şi al lumii.” Era cunoscut pentru dragostea sa pentru muzică – interpreta la pian Mozart şi Beethoven – precum şi pentru pisici, prăjiturile de Crăciun şi, ocazional, halbe de bere germană. Regretatul papă era renumit şi pentru blândeţea şi curtoazia sa, precum şi pentru că era un adevărat fiu al Bavariei.
O chemare specială pe timp de război
Joseph Ratzinger s-a născut la 16 aprilie 1927, în Sâmbăta Mare, în oraşul bavarez Marktl am Inn. Părinţii săi, Joseph şi Maria, l-au crescut în credinţa catolică. Tatăl său – membru al unei familii tradiţionale de agricultori bavarezi – a fost ofiţer de poliţie. Cu toate acestea, Joseph senior a fost un oponent atât de înverşunat al naziştilor încât familia a trebuit să se mute la Traunstein, un orăşel de la graniţa cu Austria. Astfel, Joseph şi fraţii săi mai mari, Georg şi Maria, au crescut în timpul ascensiunii nazismului în Germania, pe care el avea să îl numească mai târziu „un regim sinistru” care „l-a alungat pe Dumnezeu şi astfel a devenit impenetrabil la orice lucru adevărat şi bun”. A fost înrolat în serviciul auxiliar antiaerian al armatei în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial, a dezertat şi a petrecut o scurtă perioadă de timp într-un lagăr american de prizonieri de război.
După război, şi-a reluat studiile pentru preoţie şi a fost hirotonit preot la 29 iunie 1951, împreună cu fratele său, Mons. Georg Ratzinger. Cei doi au rămas apropiaţi pe tot parcursul vieţii lor. Cu o săptămână înainte ca Georg să moară în 2020, Papa Benedict a călătorit în Bavaria pentru a-şi lua un ultim rămas bun de la fratele său mai mare. În timp ce Georg a devenit un renumit dirijor de cor, Joseph a urmat studii doctorale în teologie şi, în cele din urmă, a devenit profesor universitar şi decan şi prorector la prestigioasa Universitate din Regensburg, în Bavaria.
A fost expert (peritus) la Conciliul Vatican II pentru cardinalul Joseph Frings, arhiepiscop de Köln. În 1972, s-a alăturat unor teologi proeminenţi, precum Hans Urs von Balthasar şi Henri de Lubac, în fondarea revistei teologice Communio, pentru a reflecta asupra teologiei în perioada tumultoasă de după Conciliu şi pentru a respinge diferitele interpretări false ale documentelor conciliare care erau avansate. Papa Paul al VI-lea l-a numit arhiepiscop de München şi Freising la începutul anului 1977 şi Cardinal în luna iunie a aceluiaşi an. În 1981, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Mons. Ratzinger prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, preşedinte al Comisiei Biblice Pontificale şi preşedinte al Comisiei Teologice Internaţionale.
A jucat un rol decisiv în apariţia Catehismului Bisericii Catolice (publicat în 1992) şi în clarificarea şi apărarea doctrinei catolice. A fost defăimat pentru munca sa de către presa seculară şi de grupurile catolice progresiste, mai ales atunci când a îndeplinit sarcina de a investiga lucrările unor teologi care propuneau învăţături eronate şi chiar eretice. În 1997, la vârsta de 70 de ani, i-a cerut Papei Ioan Paul al II-lea să îi permită să renunţe la poziţia sa din Curia Romană pentru a putea lucra în Biblioteca Vaticanului. Papa Ioan Paul al II-lea i-a cerut însă să continue şi a rămas una dintre figurile cheie ale pontificatului până la moartea suveranului pontif polonez, în aprilie 2005. După moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cardinalul Ratzinger a fost ales papă în unul dintre cele mai scurte Conclavuri din istoria modernă.
Chemare la înnoire
Cardinalul Ratzinger a ales numele de Benedict al XVI-lea deoarece, aşa cum a explicat la o audienţă generală la doar câteva zile după alegerea sa, Benedict al XV-lea (Papă între 1914-1922) a condus şi el Biserica într-o perioadă de tulburare, în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). „Mergând pe urmele sale, aş dori să îmi pun ministerul în slujba reconcilierii şi a armoniei între persoane şi popoare, deoarece sunt profund convins că marele bine al păcii este în primul rând un dar al lui Dumnezeu”, a spus el la 27 aprilie 2005. „Numele de ‘Benedict’ evocă, de asemenea, figura extraordinară a marelui ‘Patriarh al monahismului occidental'”, a adăugat el. Acest co-patron al Europei a fost „un punct de referinţă fundamental pentru unitatea europeană şi un memento puternic al rădăcinilor creştine indispensabile ale culturii şi civilizaţiei ei.”
Pontificatul său a fost marcat de eforturi de reînnoire eclezială, intelectuală şi spirituală, inclusiv prin confruntarea cu relativismul şi secularismul, combaterea flagelului abuzurilor sexuale comise de cler, impulsionarea reformei liturgice şi promovarea în continuare a unei interpretări autentice a Conciliului Vatican II. În omilia sa de dinaintea Conclavului din 2005 care l-a ales pe Scaunul lui Petru, viitorul papă a avertizat asupra unei „dictaturi a relativismului care nu recunoaşte nimic ca fiind definitiv şi al cărui scop final constă doar în propriul ego şi în propriile dorinţe”. A subliniat că Isus Cristos este „măsura umanismului adevărat”, iar credinţa matură şi prietenia cu Dumnezeu servesc drept criteriu pentru a distinge „adevărul de fals şi înşelăciunea de adevăr”.
În discursul ţinut în Westminster Hall în faţa liderilor societăţii britanice în timpul vizitei sale în Regatul Unit, din 2010, a vorbit despre pericolele imense la care este supusă societatea contemporană atunci când religia este alungată din sfera publică. „Sunt unii care ar susţine ca vocea religiei să fie redusă la tăcere”, a spus el, „sau cel puţin limitată la sfera pur privată. Sunt cei care susţin că celebrarea publică a unor sărbători precum Crăciunul ar trebui descurajată, cu convingerea discutabilă că ar putea cumva să îi jignească pe cei de alte religii sau care nu au nici o religie. Şi mai sunt cei care susţin – în mod paradoxal, cu intenţia de a elimina discriminarea – că creştinilor cu roluri publice ar trebui să li se ceară uneori să acţioneze împotriva conştiinţei lor”, a afirmat el. „Acestea sunt semne îngrijorătoare ale unui eşec în a aprecia nu doar drepturile credincioşilor la libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, ci şi rolul legitim al religiei în spaţiul public.”
Dialogul cu islamul, încurajarea evanghelizării
Mult mai controversat a fost discursul pe care l-a ţinut în 2006 la Universitatea din Regensburg, în faţa reprezentanţilor ştiinţei. A criticat atunci formele de gândire seculară care promovează „o raţiune surdă la divinitate şi care retrogradează religia pe tărâmul subculturilor”, considerând această atitudine „incapabilă să intre în dialogul culturilor”. De asemenea, a criticat şcolile de gândire creştină şi musulmană care exaltă în mod greşit „transcendenţa şi alteritatea” lui Dumnezeu, astfel încât raţiunea umană şi înţelegerea binelui „nu mai sunt o oglindă autentică a lui Dumnezeu”. Unele surse de presă şi mai mulţi politicieni germani au scos intenţionat acest discurs din context, concentrându-se pe un singur citat antic dintr-un împărat bizantin. Această denaturare a fost însoţită de o explozie de violenţă anticreştină în anumite părţi ale lumii musulmane. În ciuda unor astfel de reacţii, contribuţia reală a Papei Benedict a dus la eforturi semnificative pentru un dialog creştin-musulman sincer – unul care nu trece cu vederea diferenţele şi care solicită reciprocitate în respectarea drepturilor.
După ce a recunoscut criza existenţială şi spirituală profundă cu care se confruntă lumea, în special Occidentul, Papa Benedict le-a reamintit catolicilor de pretutindeni chemarea la a evangheliza. A fost un susţinător major al noii evanghelizări, în special în ceea ce priveşte predicarea şi trăirea Evangheliei în ceea ce a descris drept „continentul digital”, lumea comunicaţiilor online şi a reţelelor sociale. „Nu există o prioritate mai mare decât aceasta: să le permitem oamenilor din timpul nostru să se întâlnească din nou cu Dumnezeu, cu Dumnezeul care ne vorbeşte şi ne împărtăşeşte iubirea Sa pentru ca noi să avem viaţă din plin”, a spus el în exortaţia apostolică postsinodală din 2010 despre Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii, „Verbum Domini”.
Viziuni conflictuale privind Conciliul Vatican II
Papa Benedict a simţit necesitatea ca Biserica să adopte o înţelegere autentică a Conciliului Vatican II, observând într-un discurs de referinţă ţinut în 2005 două modele interpretative conflictuale care au apărut după Conciliu. Primul, o hermeneutică a discontinuităţii şi a rupturii, susţine că există o ruptură fundamentală între Conciliu şi trecut şi că nu textele, ci un vag „spirit al Conciliului” ar trebui să ghideze interpretarea şi punerea sa în aplicare. Papa Benedict a deplâns perspectiva: „Într-un cuvânt: ar fi necesar să se urmeze nu textele Conciliului, ci spiritul acestuia. În acest fel, evident, a fost lăsată o mare marjă de manevră pentru întrebarea despre cum ar trebui definit ulterior acest spirit şi, în consecinţă, s-a lăsat loc pentru orice capriciu.”
Împotriva hermeneuticii rupturii, Papa Benedict a propus o hermeneutică a reformei şi a continuităţii pe care a numit-o „reînnoire în continuitatea unicului subiect – Biserica pe care Domnul ne-a dat-o. Ea este un subiect care creşte în timp şi se dezvoltă, rămânând totuşi mereu aceeaşi, unicul subiect al Poporului lui Dumnezeu în călătorie.” Eforturile sale de a stabili o interpretare corectă a Conciliului Vatican II au durat până la sfârşitul pontificatului său. La 14 februarie 2013, cu doar două săptămâni înainte de intrarea în vigoare a retragerii sale, a declarat că, iniţial, Conciliul a fost interpretat „prin ochii presei”, care l-a descris ca pe „o luptă politică” între diferitele curente din cadrul Bisericii. Acest „Conciliu al presei” a creat „multe calamităţi” şi „atâta murdărie”, un rezultat fiind acela că unele seminarii şi mănăstiri s-au închis, iar liturgia a fost „banalizată”. Papa Benedict al XVI-lea a spus că adevărata interpretare a Conciliului Vatican II „iese la iveală cu toată puterea sa spirituală”.
Apelul la continuitate şi reformă şi-a găsit o expresie bogată în atenţia pe care papa a acordat-o liturgiei, în special prin importanta sa carte „Spiritul liturgiei” (2000) şi prin eforturile sale de a încuraja o întoarcere la reverenţă şi frumuseţe în liturgie. „Da, liturgia devine personală, adevărată şi nouă”, a propus el, „nu prin nebunii şi experimente banale cu cuvintele, ci printr-o intrare curajoasă în marea realitate care, prin rituri, este întotdeauna înaintea noastră şi nu poate fi niciodată depăşită cu totul”. Mai presus de toate, viziunea sa asupra liturgiei îl plasează din nou pe Dumnezeu în centru: „Adevărata ‘acţiune’ din liturgie, la care trebuie să participăm cu toţii, este acţiunea lui Dumnezeu însuşi. Iată ce este nou şi distinctiv la liturgia creştină: Dumnezeu însuşi acţionează şi face ceea ce este esenţial.”
Punându-şi în practică preocupările, a emis în 2007 scrisoarea apostolică „Summorum Pontificum”, care a extins în mod semnificativ permisiunea pentru preoţi de a celebra Sfânta Liturghie conform Misalului anterior reformelor din 1970. A scris în Summorum Pontificum: „În istoria liturgiei există o creştere şi un progres, dar nu o ruptură. Ceea ce generaţiile anterioare au considerat sacru, rămâne sacru şi măreţ şi pentru noi, şi nu poate fi dintr-o dată interzis în întregime sau chiar considerat dăunător. Este de datoria noastră, a tuturor, să păstrăm bogăţiile care s-au dezvoltat în credinţa şi rugăciunea Bisericii şi să le acordăm locul care li se cuvine.”
Ca răspuns la întrebarea dacă această reautorizare a Liturghiei tridentine a fost o concesie făcută Societăţii schismatice Sfântul Pius al X-lea, Papa Benedict i-a spus lui Peter Seewald în „Ultimul Testament” (2016): „Acest lucru este absolut fals! Era important pentru mine ca Biserica să fie una cu ea însăşi în interior, cu propriul ei trecut; că ceea ce a fost înainte sfânt pentru ea nu este în vreun fel greşit acum.” Eforturile sale de reformare a Curiei Romane au rămas incomplete în momentul retragerii sale. Atenţia presei s-a concentrat în special asupra aşa-numitului scandal Vati-Leaks, care a implicat scurgerea de documente papale private şi arestarea şi judecarea unui majordom papal. Cu toate acestea, el a luat măsuri importante pentru o transparenţă financiară autentică, duse mai departe de Papa Francisc. În mod similar, în anii în care a fost prefect şi apoi Papă, a pus bazele vitale pentru răspunsul Bisericii la criză şi a contribuit la pregătirea terenului pentru alte reforme ample sub Papa Francisc.
O poziţie fermă în problema abuzurilor sexuale
Cu mult înainte de alegerea sa ca papă, cardinalul Ratzinger a făcut presiuni pentru eforturi serioase în vederea confruntării cu flagelul abuzurilor sexuale comise de cler. În 2001, a contribuit la plasarea cazurilor de abuz sub jurisdicţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi a ajutat Episcopii din SUA să primească aprobarea Vaticanului pentru „Carta de la Dallas” şi pentru „Normele esenţiale” care au stat la baza progreselor imense în abordarea abuzurilor comise de clerici în Statele Unite. În zilele de dinaintea morţii Papei Ioan Paul al II-lea, în martie 2005, cardinalul Ratzinger a scris meditaţiile pentru Calea Crucii din Vinerea Mare, la Roma. În reflecţia sa asupra staţiunii a IX-a, a făcut o condamnare usturătoare: „Câtă murdărie există în Biserică, chiar şi printre cei care, în preoţie, ar trebui să îi aparţină în întregime!” Comentariile prevesteau angajamentul său în lupta împotriva abuzurilor încă din momentul alegerii sale.
La două luni de la începutul pontificatului său, Papa Benedict l-a sancţionat disciplinar pe pr. Marcial Maciel, carismaticul şi influentul fondator al Legionarilor lui Cristos, acuzat de mult timp de abuzuri sexuale asupra unor seminarişti şi despre care s-a dovedit ulterior că a dus o viaţă dublă profund scandaloasă. Sute de preoţi care au comis abuzuri sexuale au fost laicizaţi sub Papa Benedict. Aceasta a fost o continuare a activităţii sale din Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, dar acum a fost însoţită de cereri oficiale de iertare faţă de victime, inclusiv faţă de cele din Statele Unite, Australia, Canada şi Irlanda. În 2008, în timpul vizitei sale în Statele Unite, s-a întâlnit personal cu victimele, iar în 2010 a scris o scrisoare pastorală către catolicii din Irlanda, cerându-le iertare pentru suferinţa enormă provocată de abuzuri. „Aţi suferit foarte mult”, a scris el, „şi îmi pare sincer rău. Ştiu că nimic nu poate repara răul pe care l-aţi îndurat. Încrederea voastră a fost trădată şi demnitatea voastră a fost încălcată. Mulţi dintre voi aţi constatat că, atunci când aţi avut suficient curaj să vorbiţi despre ceea ce vi s-a întâmplat, nimeni nu v-a ascultat.”
Un distins teolog
În ciuda vârstei înaintate pe care o avea la momentul alegerii sale, Papa Benedict a continuat obiceiul Papei Ioan Paul al II-lea de a călători în jurul lumii. Cele 25 de vizite apostolice în afara Italiei au inclus trei călătorii în Germania natală şi trei Zile Mondiale ale Tineretului. Vizita sa din 2006 în Turcia s-a axat pe relaţiile cu islamul şi creştinismul ortodox, fiind prezent la o Sfântă Liturghie celebrată de Patriarhul ortodox de Constantinopol. În timpul vizitei sale din 2008 în SUA, a vizitat locul unde au fost distruse turnurile World Trade Center, o sinagogă din New York şi Universitatea Catolică a Americii, din Washington, D.C.
„Cristos este calea care duce la Tatăl, adevărul care dă sens existenţei umane şi izvorul acelei vieţi care este bucuria veşnică alături de toţi sfinţii în Împărăţia sa cerească”, a spus el în faţa a 60.000 de persoane adunate pentru Liturghia de pe Stadionul Yankee din New York, în aprilie 2008. Deşi nu a stabilit un record pentru cele mai multe beatificări şi canonizări, Papa Benedict al XVI-lea a canonizat 45 de noi sfinţi, printre care Damien de Veuster, preotul lepros din Molokai (2008); franco-canadianul André Bessette (2010); şi Kateri Tekakwitha (2012), prima sfântă amerindiană. El a avut ocazia unică de a aproba începerea cauzei de canonizare a predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea, şi a avut marea bucurie de a prezida beatificarea acestuia în 2011. (Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a fost canonizat în 2014 de Papa Francisc.) De asemenea, a numit doi doctori ai Bisericii, în 2012: pe mistica şi abatesa germană medievală Sfânta Hildegard de Bingen şi pe preotul spaniol Sfântul Ioan de Ávila.
Cele trei enciclice ale sale, „Caritas in Veritate”, „Spe Salvi” şi „Deus Caritas Est”, au subliniat virtuţile teologale ale iubirii şi speranţei. Papa Francisc a încorporat enciclica neterminată a Papei Benedict despre a treia virtute teologală, a credinţei, în propria sa enciclică din 2013, „Lumen fidei”. Fiecare enciclică a oferit reflecţiile profunde ale unuia dintre marii teologi ai Bisericii. O semnificaţie similară poate fi atribuită exortaţiilor sale apostolice post-sinodale, roadele Sinoadelor Episcopale din timpul pontificatului său. Exortaţia din 2007, „Sacramentum Caritatis”, despre Euharistie ca „izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii”, a anticipat apelul din ultimii ani la o relansare a atenţiei faţă de Euharistie. „Sacramentul carităţii”, scria Papa Benedict, „Preasfânta Euharistie este dăruirea de Sine însuşi pe care o face Isus Cristos, revelându-ne iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. […] Ce uimire trebuie să trezească şi în inima noastră misterul euharistic!” (nr. 1).
Faima Papei Benedict ca teolog şi scriitor era deja mare la nivel internaţional înainte de alegerea sa drept cap văzut al Bisericii Catolice. Printre cărţile sale se numără „Introducere în creştinism”, o compilaţie a cursurilor sale universitare despre credinţă în lumea modernă. Cărţile sale de interviuri au fost bestselleruri importante, printre care „Raportul Ratzinger” (1985) cu Vittorio Messori, „Sarea pământului” (1996), „Dumnezeu şi lumea” (2000) şi „Lumina lumii” (2010) cu jurnalistul şi autorul german Peter Seewald. Una dintre lucrările populare sub semnătura sa a fost trilogia „Isus din Nazaret”, un efort de a-l explica pe Isus Cristos lumii moderne.
Papă emerit
Papa Benedict a dus o viaţă de rugăciune şi meditaţie după alegerea Papei Francisc, care s-a întâlnit şi s-a consultat ocazional cu predecesorul său. În cele din urmă, timpul petrecut în retragere şi izolare a fost mai lung decât pontificatul său. A fost prezent la canonizarea Papei Ioan Paul al II-lea şi a Papei Ioan al XXIII-lea în Piaţa San Pietro, în 27 aprilie 2014. În plus, a participat la lansarea Anului Sfânt al Milostivirii, în 8 decembrie 2015. Intervenţiile publice ocazionale au stârnit reacţii şi dezbateri intense.
În 2019, a contribuit cu un eseu la discuţia privind criza abuzurilor, mergând la miezul problemei – dictatura relativismului despre care avertizase în 2005. „Astăzi, acuzaţia împotriva lui Dumnezeu constă, mai presus de toate, în a caracteriza Biserica Sa ca fiind în întregime rea şi, astfel, în a ne încuraja să ne îndepărtăm de ea. Ideea unei Biserici mai bune, creată de noi înşine, este de fapt o propunere a diavolului, cu care doreşte să ne îndepărteze de Dumnezeul cel viu, printr-o logică înşelătoare cu care ne lăsăm prea uşor păcăliţi”, a scris el. „Biserica lui Dumnezeu există şi astăzi, şi astăzi este însuşi instrumentul prin care Dumnezeu ne mântuieşte”.
În iulie 2021, pontiful emerit, pe atunci în vârstă de 94 de ani, a avertizat în legătură cu o Biserică şi o doctrină fără credinţă, spunând: „Numai credinţa îl eliberează pe om de constrângerile şi îngustimea timpului său”. În februarie 2022, papa emerit a emis o scrisoare referitoare la un raport privind abuzurile din Arhidieceza de München-Freising, care îl acuza pentru modul în care a gestionat cazurile de abuz în perioada în care a fost arhiepiscop, la sfârşitul anilor 1970. În scrisoare, el a exprimat încă o dată înaintea tuturor victimelor abuzurilor sexuale ruşinea sa profundă, durerea sa profundă şi cererea sa sinceră de iertare. Scrisoarea a servit, de asemenea, ca o meditaţie finală asupra vieţii sale de după retragere, dar şi asupra credinţei statornice care i-a caracterizat eforturile depuse în numele lui Cristos şi al Bisericii sale.
„Curând”, a scris el, „mă voi afla în faţa Judecătorului ultim al vieţii mele. Chiar dacă, privind înapoi la lunga mea viaţă, pot avea mari motive de teamă şi fior, sunt totuşi cu sufletul senin, căci am încredere fermă că Domnul nu este doar Judecătorul drept, ci şi prietenul şi fratele care a suferit deja El însuşi pentru lipsurile mele şi care este astfel şi Avocatul meu, «Paracletul» meu. În lumina ceasului judecăţii, harul de a fi creştin devine şi mai clar pentru mine”, a continuat el. „Acesta îmi dă cunoaşterea, mai mult, prietenia Judecătorului vieţii mele, şi astfel îmi permite să trec cu încredere prin uşa întunecată a morţii”. Papa Francisc este aşteptat să celebreze Liturghia funerară a Papei Benedict al XVI-lea.
– Servicii de creare site web
