Biserica noastră este egală cu națiunea română

Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viața trecătoare pământească și de trecere a ei în viața eternă?

Era ca o metaforă pentru națiunea noastră adormită și necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe țări.

Din fericire, nucleul său, dar nu și cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut și din Bugeac, cele trei județe din sudul Basarabiei.

Cea mai mare parte a pământului nostru și a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Dobrogea era sub otomani, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub austro-ungari, pe lângă mulți români risipiți prin Balcani, care nu au avut niciodată șansa să trăiască în propriul stat românesc.

Tinerii studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare și Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor.

Și unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?

Este important de știut că cele mai avansate idei ale conducătorilor, ale elitei intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, erau ideile care susțineau emanciparea națională a popoarelor.

Progresiștii epocii, aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene, prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare națiune.

Aceste imperii, care urmau să cadă după Serbarea de la Putna, erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt-renăscutul Imperiu German.

Pentru popoarele care erau în întregime sau în parte prizoniere acestor formațiuni anacronice, nepotrivite vremurilor, se prevedea crearea și întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare și de asigurare a viitorului fiecărui națiuni.

Se spunea că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a lui și că această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care ni le dăduseră mai-marii Europei cu mult înainte.

Prin urmare, tinerii români care au venit la Putna în 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adoptând-o și adaptând-o și pentru români.

Autoritățile României de atunci erau obligate, în ciuda idealurilor naționale pe care le împărtășeau, să fie mult mai reținute și mai precaute, să se exprime adesea indirect, să uzeze formule diplomatice consacrate.

Dar tinerii, studenții, intelectualii erau liberi să spună ce gândesc, chiar dacă în afara zidurilor mănăstirii vegheau drasticele autorități austro-ungare.

Se considera atunci că abia după atingerea obiectivului independenței naționale a României ne puteam gândi la unire cu România a tuturor provinciilor aflate în afara României. Tinerii nu erau constrânși în zborul gândului lor. Ei puteau arde etape. Puteau visa la Unirea cea Mare înainte de câștigarea independenței.

Și totuși anumite măsuri de prevedere erau absolut necesare, pentru a nu risca să se compromită totul. Mănăstirea Putna era situată în Țara de Sus a Moldovei, de acolo de unde a venit ființa celei de a doua libertăți românești și, mai nou, de pe la 1775, se chema Bucovina și ajunsese parte integrantă a Imperiului Habsburgic.

Imperiul acesta al Habsburgilor, se transformase în 1867 într-o monarhie cu două capete – unul la Viena și unul la Budapesta – , în care majoritatea dominantă a populației nu era formată din austrieci și unguri, ci din așa-numitele «minorități».

Cu alte cuvinte, populația zisă «majoritară» reprezenta, din punct de vedere numeric, o minoritate. Iar majoritatea era formată din români, cehi, slovaci, croați, ruteni, polonezi, sârbi și alții.

Ei alcătuiau peste jumătate din populație, conform recensămintelor oficiale austro-ungare. Această imensă disproporție presupunea o vigilență ieșită din comun din partea autorităților, care, la 1871, au stat treze și au vegheat să nu cumva să fie jignite sentimentele monarhiei, ale Casei de Austria și în general ale statului austro-ungar.

Cu toate acestea, toți cei prezenți au văzut că se strânseseră la Putna tineri din toate provinciile românești înstrăinate și din România și că erau prezente cu discreție, ca și astăzi, și autoritățile statului român, că se vorbea cu înflăcărare de unitatea românească, despre limba română, despre asupriri imperiale și libertăți îngrădite, despre idealuri de viitor privind edificiul național românesc.

Mihail Kogălniceanu era cea mai înaltă autoritate a statului român – [un] moldovean dintr-o familie cu obârșia pe Cogâlnic, cum îi spune numele. Mihail Kogălniceanu, deputat, fost prim-ministru și viitor ministru, el a reprezentat la Putna și Academia Română, al cărui membru fusese ales în 1868 și al cărei președinte avea să devină.

El era un simbol. Marele lui merit de român dintr-o provincie înstrăinată și oropsită s-a văzut de pe când avea 25-26 de ani la Iași când, la deschiderea cursurilor de Istorie națională la Academia Mihăileană, a numit «patrie» toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Adică, pentru el, patria era în limbă, în suflet și-n credință.

La Putna a fost și Alexandru D. Xenopol, cu un memorabil discurs despre Ștefan cel Mare, premiat atunci pe bună dreptate. Și el avea 24-25 de ani.

Comitetul de Organizare al Serbărilor a făcut atunci un concurs și, până la urmă, a rămas în concurs doar Xenopol și a fost premiat și a vorbit despre rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare. Comisia, formată din oameni importanți ai timpului, i-a acordat lui Xenopol Marele Premiu.

Era student la Berlin, stipendiat al Societății Junimea din Iași, și el viitor membru al Academiei Române. Nu i-a trecut niciodată prin minte să rămână definitiv la Berlin sau în altă parte, cu toate că viața în România de atunci nu era simplă.

Serbările, însă, au fost animate de tinerimea română, în frunte cu Mihai Eminescu și cu Ion Slavici – Eminescu moldovean, Slavici transilvănean – și au cuprins cinstirea marelui voievod ca și astăzi, prin slujbe religioase cu prilejul acestei mari sărbători a Adormirii Maicii Domnului.

Sfințirea Mănăstirii Putna la 1469 și așezarea acolo în 1504, pentru somnul de veci, a voievodului mare unificator Ștefan cel Mare era destul simbol pentru adunarea tinerimii.

Vă reamintesc că Domnul de la Suceava, în cei aproape 50 de ani de domnie, a stăpânit mai mult de o sută de sate în Ardeal, a fondat episcopie ortodoxă la Cluj, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleac, acolo în Ardeal, de unde descinsese familia întemeietorilor Moldovei.

În înțelegere cu Regele Romanilor, Maximilian de Habsburg, Ștefan cel Mare a organizat o conspirație pentru răsturnarea regilor Ungariei și Poloniei și pentru propășirea țării sale, fiind considerat unul din cei mai mari oameni politici europeni, singurul român domn de țară românească care a primit titlul, din partea Papalității, de «Atlet al lui Isus Hristos» și singurul moldovean căruia cronicile Țării Românești – adică a doua Valahie pentru Ștefan, fiindcă pentru el prima Valahie era țara lui, a Moldovei – cronicile Țării Românești îi dau 17 ani de domnie la sud de Carpați.

Supranumit în anumite surse occidentale «rege al Daciei», dăruit cu titlul de țar sau de împărat, domnul Moldovei le apărea tinerilor de la 1871 drept un simbol perfect al adunării naționale românești.

Astăzi, preacinstită adunare, la 150 de ani de atunci, se cuvine să ne înclinăm în fața memoriei acelor făurari de țară. Putem spune și noi că de astfel de vremuri «se învredniciră cronicarii si rapsozii».

Ar trebui să ne înălțăm și să le urmăm exemplul. Într-o societate secularizată, dezorientată, cum e societatea europeană de astăzi, în care toate marile valori ale omenirii sunt puse sub semnul întrebării, noi ar trebui, cu bună cuviință și cu smerenie, să ne vedem de rânduiala noastră, să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu.

Pentru mulți români de astăzi, ca și pentru cei de la 1871, patria este limba română. Dar, pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie să fie credința noastră, credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi.

Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.

De aceea, haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa.

Așa să ne ajute Dumnezeu!