Despre ce s-a întâmplat în aceste zile la Washington, fiecare crede ce-i convine. De pildă, prinde teren ipoteza unor analiști fără parti pris-uri, dar cu mintea limpede, conform căreia „insurecția” a fost pregătită chiar de serviciile secrete americane tocmai pentru ca Trump să rămână lipit de astfel de imagini detestabile, iar politica americană nouă să câștige astfel un plus de audiență. Voi reveni.
Deocamdată, pe Dâmbovița cel mai interesant este spectacolul caracterelor. Corul părelologilor, lingători de clanțe pe la diverse ambasade, își ridică poalele în cap… Adulatorii violențelor încurajate de Iohannis au devenit acuzatorii protestelor de la Washington! Iar propaganda care, până mai ieri, îi ridica osanale lui Trump, acum cotește cu grație împotriva acestuia.
În rest, situația României rămâne cum am vorbit… Totuși, un lucru important pentru viața politică românească ar fi dacă evenimentele de acolo pot oferi o cheie unitară în care să fie citite și niște evenimente petrecute în România. Că d-aia stăm cu gura căscată la democrația americană. Și nu mă refer aici la ipoteza de mai sus, invocând similitudinea non combat-ului securității din sediul CC în decembrie 1989 cu non combat-ul secret service din Capitoliu, în ianuarie 2020.
Mă întreb doar dacă, din această pățanie a Americii, leadership-ul dâmbovițean, în frunte cu „președintele-meditator”, e capabil să desprindă vreo lecție despre ce înseamnă raportul dintre stradă și autorități și ce presupune respectul față de vot.
O comparație trebuie făcută, pentru că lumina noastră vine acum de peste gârlă, și este important să știm dacă avem sau nu ceva de învățat din ceea ce se consideră a fi un eveniment unic în istoria Americii.
Prima întrebarea care se pune despre evenimentele de la Washington este dacă ele sunt o dovadă a democrației sau nu?
Voci de mare autoritate ale politicii americane și comentariile presei internaționale susțin unanim că avem de-a face cu un atac asupra democrației. Discursul președintelui ales, Joe Biden, rostit în plină desfășurare a evenimentelor, este fără echivoc: „La ora asta democrația noastră este sub un asalt fără precedent. Cum nu a mai fost văzut în timpurile noastre. Un asalt asupra Capitolului, a oamenilor care ne reprezintă, asupra oamenilor din serviciul public, un asalt la statul de drept, la regulile democratice ale Americii”.
Pentru noi, este mai complicat să dăm la acea întrebare un răspuns tranșant negativ, pentru că Iohannis ne-a învățat că strada este purtătoarea reală a democrației. De pildă, la protestele din 22 ianuarie 2017, la nici o lună de la constituirea parlamentului abia ales, „președintele” s-a alăturat nu instituțiilor democratice ale statului, ci demonstranților. „Am venit în Piața Universității ca să-mi arăt indignarea. O gașcă de oameni politici cu probleme penale vrea să schimbe legislația din România. Așa ceva nu se poate admite”, spunea atunci Iohannis din pragul Mercedesului blindat, îmbrăcat în pufoaică roșie și cu vestă anti-glonț. „Gașca” de oameni politici era un guvern legitim ales cu aproape 60 la sută din voturile electoratului.
Spus mai pe scurt, la Washington a avut loc o tentativă de a împiedica prin violență o putere legitim aleasă (Congresul american) de a-și exercita atribuțiile legale (de validare a președintelui ales). Iar acolo protestele pentru împiedicarea exercițiului unei puteri legitim alese sunt considerate insurecție.
La noi, lucrurile nu stau chiar așa. La noi, împiedicarea prin violență a Guvernului să guverneze cum crede reprezintă „voința românilor”. Sau, protestele „Lor” sunt rele și ale noastre sunt bune?
Și la București, protestele au fost tot pentru împiedicarea unei puteri legitim alese de a-și exercita prerogativele. Iar dacă Guvernul dădea legi care nu convenea unora – asta-i viața, aceștia trebuia să mai aștepte un tur până la alegerile următoare. Bașca faptul că ordonanțele incriminate în 2017 se transformau în legi, pe care „președintele” le putea retrimite la parlament sau la Curtea Constituțională, nicidecum să le conteste în stradă înainte de a fi adoptate, alături de demonstranții violenți. Păstrând comparația, este ca și cum ieri, la Washington, Mike Pence președintele Senatului american, se alătura în stradă celor care protestau chiar împotriva Senatului pe care-l conducea…
Biden mai reamintea, ieri, un lucru simplu: „Cuvintele unui președinte contează, oricât de bun sau de rău ar fi acel președinte. În cel mai bun caz, cuvintele lui pot inspira. În cel mai rău caz, pot instiga”.
În România, cuvintele „președintelui” au fost în permanență de instigare a străzii împotriva fostului guvern și împotriva fostului parlament. Și a fost urmat de cohorta talibanilor cu ochii injectați de ură, ajungându-se astfel la rupturi greu reparabile în societate.
Tot în discursul de ieri, Biden îl chema pe Trump să-și tempereze susținătorii, „să meargă acum la televiziunea națională pentru a-și îndeplini jurământul și a apăra Constituția și să pună capăt haosului”.
La noi, „președintele” este primul care și-a încălcat jurământul, care a încălcat Constituția și a încurajat haosul și huliganismul politic, atât în stradă cât și în Parlament.
Ne putem imagina în Camera Reprezentaților de la Washington ca un deputat să vină cu boxele și să facă discotecă în timpul unei ședințe a Comisiei juridice? Pentru ca, apoi, președintele Biden să-i primească jurământul ca ministru – secretar de stat, cum e în SUA – la Justiție?
„Amenințarea securității aleșilor nu este un protest, este o insurecție”, mai spunea, ieri, președintele nou ales al SUA.
La noi, amenințarea aleșilor s-a produs la lumina zilei, în stradă, la metrou, în parlament, la domiciliu, în presă, fără ca marele meditator de la Cotroceni să aibă vreo reacție.
Ieri, la reluarea ședinței Congresului, vicepreședintele Mike Pence sintetiza aventura zilei: „Celor care au produs distrugeri în capitala noastră, astăzi, le spun: Nu aţi câştigat! Violenţa nu câştigă niciodată!”.
La București este de neimaginat ca actualul „președinte” să fi putut spune vreodată celor care dădeau foc prin Piața Victoriei, care agresau senatori pe stradă ori la intrarea în casă, care bubuiau manele în timpul ședințelor parlamentare: „violența nu câștigă niciodată!”…Dimpotrivă, el și-a construit puterea pe violență, pe „desființarea peeeseeedeee”, pe „o țară fără pesediști”, pe dosare politice și eliminarea din viața politică a celor care-i erau incomozi în poftele de mărire.
Președintele ales al SUA, Biden, declara despre trupele de intervenție în timpul violențelor de la Capitoliu că „ofiţerii lucrează pentru inima republicii noastre, luptă pentru statul de drept aşa cum nu am mai văzut”. Și s-a lăsat cu împușcături și victime: patru morți, 52 de arestări și 14 ofițeri răniți.
La București au fost demonstrațiile din 10 august 2018. Nota bene: neautorizate, ilegale, fără lideri asumați ca atare, fără o listă clară de revendicări, fără un grup care să susțină un dialog cu guvernul. Dar de o violență la ușa Guvernului vecină cu ceea ce s-a întâmplat ieri pe scările Capitoliului.
Ce-a reținut „președintele” din toate aceste caracteristici ale demonstrației din 10 august? A reținut asta: „Guvernul pesedist și-a atacat proprii cetățeni cu bâte, cu gaze lacrimogene, români care au demonstrat pașnic au fost atacați de Guvernul României. Este clar că evenimentele de anul trecut din 10 august trebuie elucidate, trebuie văzut cine a dat comanda politică pentru așa ceva, ceva inimaginabil”.
Și la Washington se anunță elucidări, dar în sens opus celor dorite de Iohannis: după ce s-au readunat în ședința Congresului, parlamentarii americani au anunțat că vor ancheta modul în care forțele de ordine au acționat în fața violențelor suporterilor lui Trump care au luat cu asalt Capitoliul, fiind pusă sub semnul întrebării lipsa de reacție a poliției (nu a altora!), care știa la ce se poate aștepta înainte de ședința Congresului.
Comparația dintre cum sunt tratate protestele în America și la București arată diferențe de la cer la pământ. În America se afirmă că respectul legii și instituțiilor este sacrosant. La noi, Iohannis a ridicat huliganismul politic la rang de evanghelie. La Paris, de luni bune, protestanților li se se pune furtunul cu apă în urechi și trompa cu gaze în nas fără ezitare, fără ca jandarmii să fie anchetați. La noi, jandarmeria care a apărat Guvernul în calea huliganilor este vânată de procurori sub presiunea unor propagandiști cu ochii mari, rotunzi și umezi.
Nu cred că actuala putere a învățat ceva despre cine trebuie respectat și cine nu în viața publică. Dar, totuși, evenimentele din America pot avea și pentru România un singur efect concret: un fel de mucles al ambasadorului din Băneasa, care, măcar o perioadă, ar putea să-și reprime bădărăniile și jignirile grosolane aduse sistematic câtorva sute de mii de români.
Autor: Octavian Știreanu
– Servicii de creare site web
