† Cardinal Lucian, prin harul si mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop si Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia si Fagaras, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolica, in deplina comuniune de credinta cu Sfantul Scaun Apostolic al Romei, onoratului cler impreuna slujitor, cuviosilor calugari si calugarite, iubitilor credinciosi greco-catolici si tuturor crestinilor iubitori de Dumnezeu, Cristos a inviat!
Acesta este salutul pe care il rostim in fiecare an cu ocazia Sfintelor Paste, dornici fiind, la fel ca ingerul de la mormantul Domnului sau ca sfintele femei, sa impartasim tuturor bucuria Invierii, mult prea mare pentru o singura inima. Ce inseamna pentru noi aceasta bucurie? Nimic altceva decat prezenta constanta a lui Dumnezeu in noi si in mijlocul nostru. Salutandu-ne astfel, ne vestim unii altora invierea lui Cristos, adica centrul credintei noastre crestine.
Ceea ce a fost un extraordinar privilegiu al apostolilor, acela de a-L avea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei, devine beneficiul nostru, al tuturor. E adevarat ca intr-o maniera noua, cu care la inceput nu erau obisnuiti nici macar prietenii Mantuitorului. Asa, cea numita de Biserica „intocmai cu apostolii”, Maria Magdalena, ne este prezentata intr-una din evanghelii ca fiind prima care-L intalneste pe Isus inviat. il intalneste fara sa-L recunoasca, la fel ca ucenicii din Emaus, la fel ca Petru si ceilalti apostoli pe malul marii.
Suntem invitati asadar si noi sa ne deschidem nu doar ochii trupesti, ci si pe cei sufletesti, riscand altfel sa calatorim cu Isus inviat o viata intreaga fara sa-L recunoastem. Nu ar fi pacat sa descoperim, atunci cand vom trece la Vesnica Viata, ca Isus era, asa cum a promis, tot timpul cu noi aici pe pamant? si ca poate ar fi fost de ajuns sa reducem putin lumina lumeasca in viata noastra, pentru ca stelele vesniciei sa se intrezareasca? Sau sa dam mai incet sonorul acestei lumi pentru a auzi si recunoaste glasul Mantuitorului?
Iubiti frati intru Cristos,
De nenumarate ori vom asculta si vom rosti, in aceste zile, minunatul anunt al Invierii Domnului, spus de unii cu mult entuziasm, de altii poate din obisnuinta. De multe ori il spunem si noi cu usurinta, fara sa ne gandim ca anuntam lucruri care depasesc puterea de intelegere a mintii noastre.
Iata de ce Va propun un moment de trezire interioara, o intrare in sinceritatea cea mai intima. Fiecare sa se intrebe pe sine: ce inseamna pentru mine “Cristos a inviat”? Are vreo legatura cu viata mea concreta, cu familia, cu munca mea? Ce ma uneste pe mine cu Cel ce a inviat?
Nu e de ajuns faptul ca invierea Domnului s-a intamplat undeva, candva. Ea imi este oferita mie, acum; trebuie sa se intample in sufletul meu, in sufletele noastre. De cate ori celebram, an dupa an, invierea Domnului, suntem chemati sa retraim acest mister in inima noastra. Pana cand nu-I permitem lui Isus sa invie si in noi, sufletele noastre sunt ca un mormant sigilat. El ne asteapta cu infinita rabdare si iubitoare suferinta. Pe masura ce ne trezim la credinta, pe masura ce inima noastra se inflacareaza, piatra mormantului se da tot mai mult la o parte, si lumina Invierii devine lumina vietii noastre. Ori, intr-o societate tot mai secularizata, ca si cea in care traim, in care numele de crestin pierde de multe ori legatura cu minunata misiune pe care implicit o proclama, aceea de ucenic al lui Cristos, ar fi bine sa meditam constant, in fiecare zi, la acest lucru. Aceasta ca sa nu ne trezim si noi ca acei iudei care, incercand in numele lui Isus sa alunge diavolii dintr-o persoana posedata, se trezesc apostrofati de cel rau: “Pe Isus il stiu, pe Pavel il stiu, dar voi cine sunteti?” Daca legatura dintre noi si cel Rastignit nu devine tot mai intima in fiecare clipa, cum vom rezista in fata unei lumi care castiga teren nu doar in vietile noastre, ci si in sufletele noastre?
Sfantul Padre Pio spunea cu lacrimi in ochi: “L-am vazut pe Isus murind pe cruce pentru mine! El murea pentru mine!!!” Iata cuvinte care ar trebui sa rasune si in sufletele noastre. Fiecare dintre noi suntem responsabili pentru moartea Fiului lui Dumnezeu. Atunci cand repetam minunata, ingereasca rugaciune “Nascatoarea de Dumnezeu”, oare ne aducem aminte ca ne rugam unei Mame careia i-am omorat Fiul? Cat de mare trebuie sa fie iubirea Tatalui pentru noi, atunci cand la fiecare spovada ne iarta pacatele prin care L-am condus inspre Golgota pe Fiul sau Preaiubit? si cat de mare trebuie sa fie iubirea Maicii Sfinte, atunci cand ii cerem ajutorul?
Iubiti credinciosi,
Mantuitorul vrea sa fie cu noi, prin aceasta mare sarbatoare, tocmai acolo unde fragilitatea noastra este extrema: ceasul mortii. si transforma acest “calcai al lui Achile” al umanitatii, intr-un loc al victoriei Sale. Alege sa ne mantuiasca acolo unde suntem mai slabi, mai expusi, mai singuri.
Pastele inseamna trecere. O trecere, care pentru poporul evreiesc, este cea din robia Egiptului, prin Marea Rosie, inspre libertatea taramului fagaduintei. Isus implineste Pastele Vechiului Testament. Robia Egiptului fiind doar un semn al robiei pacatului in scurta noastra viata pe acest pamant, Fiul lui Dumnezeu ne trece de la moarte la viata: din Egiptul nostru pamantesc inspre Ierusalimul ceresc, adevaratul pamant al fagaduintei.
Cea a Mantuitorului este o moarte diferita de oricare alta, fiindca este o moarte care duce la viata. De aceea putem canta cu totii: “Cristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand.”
Un astfel de eveniment schimba cu totul conotatia vietii si a mortii noastre. Un lucru cu atat mai important pentru unii ca noi, care traim intr-o societate a secolului XXI, in care moartea reprezinta ultimul mister ramas. O societate care incearca sa-L scoata tot mai mult pe Dumnezeu din calculele ei, este normal sa nu stie in ce fel sa abordeze un atat de profund mister si de aceea oscileaza intre exacerbarea importantei si negarea lui.
Daca pe de o parte abordarea mass-media face ca moartea sa devina un subiect central la aproape orice jurnal de stiri, pe de alta parte, stiintele exacte incearca sa ne dea iluzia unor cuceriri iminente, care ar avea presupusa putere sa indeparteze moartea tot mai mult, pentru orice om cu bun simt, este extrem de evident faptul ca atunci cand sfidezi moartea, sfarsitul este doar o chestiune de timp. Si de aceea, oricate progrese ar face medicina, umbra inevitabila a mortii planeaza peste omenire. Putem sa o cosmetizam, putem sa intoarcem capul, sa inchidem ochii, dar fara indoiala va veni un moment in care nici o stiinta din lume nu ne va mai fi de folos.
Suntem rastigniti asadar incontinuu. Pe de o parte avem trecatoarea fericire propusa de valorile si miturile societatii in care traim, si care incearca intr-un fel sau altul sa eternizeze fiecare clipa, propunandu-ne amagitorul vis al raiului pe pamant. Pe de alta parte traim cu constiinta inevitabilului eveniment care incheie ultimul act al existentei noastre pamantesti.
Iata, intr-un astfel de moment de neliniste, Dumnezeu alege sa fie langa noi. Cand moartea este gata–gata sa ne declare invinsi, Fiul lui Dumnezeu vine in ajutorul fiecaruia dintre noi si se pune in locul nostru.
Sfintii vorbesc de multe ori despre felul in care Mantuitorul prinde moartea la propriul ei joc. Sfantul Ioan Gura de Aur are aceasta minunata exprimare: “Iadul s-a amarat ca a fost batjocorit; a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a prins pamant şi s-a intalnit cu cerul”.
Puterea intunericului se indeparteaza astfel de noi, si impreuna cu ea si frica, eterna frica, ce ne bantuia ca o nefasta mostenire de la Adam incoace. Nu mai e nevoie sa ne ascundem de la fata Domnului, caci cuvintele Mantuitorului inviat: “Nu va temeti!”, adevarat balsam de vindecare, ne repun in raiul iubirii lui Dumnezeu.
Iubiti frati intru Cristos,
Bucurati-Va de orice lucru bun din viata aceasta, dand marire lui Dumnezeu. Bucurati-Va stiind insa ca toate sunt trecatoare. Ca iarba campului vor trece.
Bucurati-Va stiind ca ati fost rascumparati cu mare pret. si deci nu mai suntem destinati mortii, ci vietii vesnice. Putem de aceea spune cu psalmistul: “Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat…Nu voi muri ci voi fi viu si voi spune lucrurile Domnului”.
Bucurati-Va ca Isus a inviat, cu moartea pe moarte calcand, si noua, celor tintuiti in morminte de frica continua a sfarsitului vietii noastre, ne-a deschis larg portile indurarii Sale si ne-a trecut de la efemera noastra existenta la plinatatea vietii dumnezeiesti.
Preasfintei Treimi care asa a binevoit, sa-I fie vesnica cinste si marire, Tatalui si Fiului si Sfantului Spirit, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin!
Dimpreuna cu Preasfintiile Lor, Episcopii Mihai si Claudiu, Va dorim din inima tuturor Sarbatori binecuvantate.
Cristos a inviat!
Adevarat a inviat!
Data in Blaj, la 15 aprilie,
Sarbatoarea Invierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2012
† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop si Mitropolit
Arhiepiscop Major
Sursa: † Cardinalul Lucian
– Servicii de creare site web
