Crăciunul în Țara Chioarului

La ora când se scriu aceste rânduri, undeva, în Țara Chioarului, vreo cinci sau șase copii, poate chiar șapte, se înțeleg cum să se întâlnească pentru repetițiile de Irod. Dacă ”piesa e din cinci” e cu ”injer, crai și irod”; dacă ”e din șase” mai are și un soldat și ”dacă e din șapte” mai are și-un popă. Și piesele le găsești la cei mai bătrâni ”că doară o avut un caiet cu un irod de demult, adus de prin Codru, badea Niculaie, nu știu de-l mai are”. Piesa nu se zice orișicum că cei bătrâni știu de pe când erau tineri și unii îl zic deodată cu tine și-apoi mare rușine să te corecteze în timpul piesei. Atâta că unii îs îngăduitori și după ce s-o terminat piesa zic: ”no haidaț mă prunci, bine îi, hai și șideț și luați o prăjitură… da dracii cine-s?”. Da dracii nu să arată orice ai face că nu trebe să se știe cine-s.

Degeaba prăbălești să le dai ceacăul din cap… masca. Să întorc la tine și morăie. Și Joacă droanjele în casă și li să duce vestea: ”atâta o jucat dracii în casă, o doamne!”. Clopotele adică, clopotele agățate pe ei într-un anumit fel să sune fain, clopote aduse de la vreun cioban din ceva sat, clopote de cele care cântă bine. Să învârt pă lângă șură și trebe să fii cu ochiii pe ei că mintenaș mută carul sau aduc niște lemne și le pun cine știe unde cât se zice puesa în casă. Ba mai urcă și în pod de îți fură un cârnaț. Amu cam așe era o dată, s-o mai cumințit și dracii… și de asta se înțeleg copiii unde să se întâlnească să repete și cam la cât să meargă , să nu știe oamenii cam cine or umbla cu irodul că Irodul e… așa ca o magie, ca un demult încărcat de atâtea înțelesuri adus în noaptea de Crăciun în casele din Chioar. Mai ies oamenii din când în când și să mai întreabă: ”oare auzât-ai droanje? Doși am auzât Păstă Vale, gândesc că or hi aici după mniezu nopții…. hiii, doși îi Irodu la aieștia din sus, mintenaș îi aci!…”
Până la Irod ajung străițării, de cu sară, în Ajun de Crăciun. Cu ”străițâle” pregătite pentru Crăciun, de pus în ele pupti și colăcei, mere și nuci, toate de-a valma. Zice că mai demult aveau pruncii niște gube atât de mari , cu mâneci largi în care intrau colăceii. Prunci de la șapte pân la vreo paisprăzăce ani, colindă fiecare casă. ”Să nu cumva să lasaț vo casă necolindată! înțăles-ați? ”. Obosiți, roșii în obraji, cu straița pă umăr și o la fiecare câte o botă frumoasă pe care tata sau bunicul a făcut un model cu cuțitașul și în capăt i-au pus niște bănuți, monede găurite și prinse într-un cuiuț mic, colindă la fereastră după ce întreabă: ”slobodu-i a colinda?”

De cu sară pornesc și holteii! De gătat, gată când pot, casele-s departe, paharele multe și trebuie mers la toată casa. Dar tot acum se înțeleg și ei cam pe unde să se întâlnească, să repete colindele. Cu câte o curea sau o ață groasă pe umăr, pe care se pun colacii, colindă cât e satul și nu lasă vreo casă necolindată. Și cum se aude în mijlocul nopții, prin lătratul de câini, colinda lor de la geam! Și între case au altfel de colinde, care numai pe drum se colindă: ”Pă Vale, Pă Vale,/ Pă Valea hodrâncii,/ lupti să mă mănânce…/ Haida bădiulucă/ Haida nu te duce/ Bun culcuș ț-oi face…/ Pă prismuc-afară… zâce că demult porneau și mai devreme holteii și îi aștepta lumea cu pancove-n oloi, că nu să mânca de dulce până la mniezul nopții și nu aveai ce șide înt-o casă pe mult , luai colacul și te ducei. Numa după mniezul nopții căpătai de dulce și la casa la care nimerei după doisprăzăce acolo mâncai; da de stat nu să stăte pe mult , ca az, înt-o casă, numa la casele holteilor. Și de mâncare îț dăde omu ce ave: purcei de cureti cu cârnaț, horincă și poate câteodată din, nu erau atâtea ca astăz… așa le zice la sarmale prin Chioar, purcei de cureti. Da azi și colacii-s grei câteodată și câte un holtei îi mai uită prin casă de-l pomenesc apoi ceilalți până în primăvară și-și aduc aminte și la alt Crăciun. Da de gătat, gată și azi la casa celui care urmează să se-nsoare în anul care vine, dacă se-nsoară careva. Și de colinda le e prea slabă, gazdele zic ironic, după urare: ”Sănătoși, ptiezarii noști! Haidaț în casă”

”Sănătoși, ptiezarii noști” zic gazdele și pruncuților cei mai mici, care nu spun o colindă, pruncuți de trei – șase anișori, care merg cu bunicile pe la vecini. Sau cu părinții. Ei sunt ptiezarii! Cei care prevesetsc binele, cei care sunt de bun augur, piaza bună. Zice că demult umbla câte un om mai năcăjit cu ei, dar om de bizuială, care avea grijă de ei să nu alunece, le făcea urma prin umăt, îi ajuta să treacă pirleazul, le căra colacii și mai căpăta și el un colac de la gazde.

Da numa însurații nu mai umblă cum umblau o dată. Și de umblă, umblă așa, puțân, prin vecini. Și am întrebat în multe sate. Pot doar să vă spun că țin minte colinda lor aritmică, tărăgănată, spusă bătrânește și văd și acum, cum ochii lor vedeau toată povestea colindului, cum ” Dumnezo di la-nceput/ tătă lumea o făcut/ mai întâie pă Cristos/Și-apoi pă Adam Frumos/Și pă Evă-o ijdănit…”, cum intrau bătrânește în casă și mai ziceau o colindă, două la masă și drept vă spun că vocile acelea nu le uit și mă înfior și acum amintindu-mi…
Ei sunt esența Crăciunului și sunt așteptați de toți și despre ei se povestește din ajunul Crăciunului până după sărbători. Colindătorii. Sunt așteptați, sunt povestiți, sunt dăruiți. Și femeile fac colaci în cuptor și pupti, darul pentru colindători, cu câte două, trei zile înainte de Crăciun. Și un pruncuț se tot învârte pe lângă o bunică strâmbându-se din când în când în gura cuptorului că așa s-a strâmba și un colac pe care nepotul îl va primi din mâna bunicii să-l mănânce cu lapte. Și el se va înfrupta înaintea tuturor din colacii de Crăciun…
Ștefan Florian – muzeograf

Sursa facebook / Muzeul Satului Baia Mare