Fara a dori sa fiu pretios in vreun fel, parafrazand doar titlul unui roman de succes al englezului Alan Sillitoe (ecranizat in regia lui Tony Richardson) de succes, ar fi trebuit sa-mi intitulez mai degraba urmatoarele randuri „Dezolanta singuratate a fotografului de cursa lunga”.
O iau spre Casa Iancu de Hunedoara, monument arhitectonic de secol XII – Sala Millennium. Parchez langa Muzeul de Arta si Catedrala romano-catolica, adica in dosul Turnului Stefan. Instantaneu, si absolut involuntar, dau cu ochii de o ceata de alcoolici, barbati si femei, bolborosind in transa in timp ce se miruiesc din pahare jegoase de plastic.
Trec pe langa ei si ma trasneste un damf de horinca puturoasa, dar asta poate ca-mi creeaza necesara stare spirituala invariabil dezirabila pentru a pasi intr-un veritabil sanctuar al imaginii si-al frumosului.
Imi plac afisele. Privesc chioras prin vitrinele intunecate, ramarcand bogatia exponatelor, dar si semiobscuritatea ambientala subliniata de lipsa deplina a cuiva si ma intreb daca nu cumva am dat chix venind tocmai la acea ora. Poate e inchis ?!
Nu e. Apasand timid clanta, usa se deschide catifelat-imperceptibil. Scrutez dupa autor. Sau dupa vreun custode. Nu vad pe nimeni. Insist, tragand cu privirea pe dupa un stalp. Nu, nu m-am inselat.
Sunt singur, dar intr-un fel asta-mi convine de minune. Panoramez exponatele, apoi decid ordinea de vizionare. Imi incep „pelerinajul” imediat din stanga usii. Interioare rustice. Un atelier de tesut. O torcatoare (poate pusa in cadru de autor pentru a da bine in relationarea cu ambientalul dar mai ales cu lumina).
Horincii, austere de regula, nu arareori promiscue, dar cu fantastice irizatii luminoase (natural strecurate prin peretii gaunosi, sarpanta etern peticita ori provenind de la cate un amarat de bec incandescent capabil sa sugereze sacralitatea unei candele).
Mai apoi un soare aparent explodand in teasta unui mucalit taran. Plonjante perspective spre enclavele unor vetre morosenesti de sat. Majoritatea baleiate-n feerice raze de lumina penetrand mai mult sau mai putin densele neguri, diafane, laptoase, uneori bronz-aurii, mereu fantastice, inductoare ale unei cu totul aparte atmosfere, indiferent de anotimp.
Neguri invaluind o mocanita. Ceturi eliberand efemer sulita unei turle de biserica seculara de lemn. Un cal cu o poetica alura, nascandu-se parca din volbura matinalelor neguri.
Fan ravasit cu furca, incremenint intr-un ancestral/traditional happening . Acvatice oglindiri autumnale ori lacustre pescaresti, surprinse poate pe lacul Firiza.
In fond asta chiar nu are importanta. Esential mi se pare faptul ca Mihai Grigorescu a fost taman atunci si acolo, pe deasupra ca a si rezonat si reverberat magistral cu subiectele alese.
Ce pacat ca lumina strecurata prin ferestre e chioara, luminile interioare nu-s aprinse, iar imaginile expuse (frumos, elegant caserate pe carton negru si protejate cu sticla) suportand parazite reflexe deranjante !
Amurguri. Rasarituri. Unitare prin indiscutabila lor plasticitate frizand acuarela cea mai rafinata. Ori pastelurile de aceesi factura.
De ce am sperat oare sa intre cineva-ntre timp ? In fond, imi pica atat de bine solitudinea, privirea curios-analitica (de sarguincios ucenic) din varii perspective a fiecarei lucrari. Apoi, dupa un prim tur de orizont, distantarea, detasarea, contextualizarea si stabilirea finalei impresii (100 % pozitiva, meritoriu laudativa).
M-am uitat spre masuta de regula alocata autorului, cautand un caiet-registru destinat consemnarii opiniei vizitatorilor expozitiei. Nu am vazut asa ceva (in fond nici eu nu am apelat la un astfel de tertip util pentru a invata cate ceva prin feedback, la cele doua expozitii personale de fotografie in 2008 si 2010).
Trei invitatii (simple, estetice, sugestive) ocupau un colt al mesei. Circumspect si vinovat de ceva parca, am luat una, dupa care am mai realizat un larg travelling si-am iesit.
Nu mai ploua, dar Piata Millenium era la fel de pustie precum expozitia lui Mihai Grigorescu.
Contrariat (ca mai mereu), m-am intrebat retoric cum e posibil ca un astfel de indiscutabil act cultural, un veritabil regal vizual, si nu numai, sa nu induca in baimareni (maramureseni) minim necesara curiozitate si emulatie, din moment ce demersul artistului era unul deplin gratuit (pentru vizitatori, nu si pentru sine, numeroasele foto-tablouri presupunand din parte-i un substantial efort financiar).
Nu-l cunosc personal pe Mihai Grigorescu, dar voi incerca sa-l descopar prin Internet, dupa ce am facut-o (fericit) prin mijlocirea haruitelor de zei imagini fotografice ale sale, din care am dedus ca autorul a prins si redat cu talent particularitatea indiscutabila a locurilor. De invidiat, constructiv !
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
