Cum să alegi între Ludovic Orban și Rareș Bogdan?

Uneori viaţa îţi dă greu. Te pune la încercare, întinde capcane, amuşină, vrea să afle: te duce capul? Te ţin nervii? Ai principii? Ştii ce vrei?

Din momentul în care ajungi la concluzia că PNL-ul de azi e un fals, un uzurpator al originalului, răspunsul corect la acest test al vieţii, reacţia firească în faţa imposturii acestui partid galben – oxigenat ar trebui să fie de greaţă şi respingere. De pus batista la nas, de ţinut de şase, de declarat stare de necesitate.

Se războieşte Rareş Bogdan cu Ludovic Orban. Asta-i marea veste! Ce să spun?! Apă de gură contra briantină. Îi arbitrează Nae Girimea, din deal. Tu cu cine ar trebui să ţii? Pe cine ar trebui să pariezi? Este o încăierare care îi încântă pe mulţi. Dar îi şi intrigă. Pentru că nu-şi pot alege un favorit.

Rareş Bogdan – un Narcis de Feleac. Tot comportamentul lui înseamnă maimuţăreli şi extaze în faţa oglinzii. El şi oglinjoara lui. Să dea cât mai bine. Cu farduri, cu ţoale colorate, cu grimase de efect, cu noduri în gât. Şi, în plus, cu multă, multă vorbărie goală. Catifelată, mieroasă, pompoasă, dar exclusiv pentru ambalat. Pentru luat ochii. Accente de cabotinism feminin. Care uneori pot da farmec unor domnişoare terne în căutarea seducţiei, dar care, pe bărbaţi, îi retrogradează în divizia fătălăi, subspecia hormoni în derivă.

Ludovic Orban e la polul opus. Domnia sa urăşte oglinda. Probabil a tras vreo sperietură când era mic. La primele declaraţii de dragoste i s-o fi răspuns: “tu nu te uiţi în oglindă?” Şi a rămas cu trauma. La dânsul totul e pe interior, nu pe exterior. Contează papila, nara, adrenalina, virtualul. Trageri adânci în piept, înghiţituri mici şi dese, arpegii umede, tremolouri la lingurică.

Cum să doreşti victoria unuia dintre ei? Oricare ar câştiga, noi pierdem.

Aşadar… să se prelungească lupta. Să fie număraţi, pe rând, până la 9. Până se epuizează. Să se fugărească într-atât încât nici pe arbitru să nu-l mai ţină genunchii.

Din păcate Rareş Bogdan, această personificare a glazurii, s-a înmuiat şi s-a prelins cleios după primele schimburi de lovituri. A fost de ajuns ca Orban să se ascundă în spatele lui Iohannis (precum Chaplin în scena boxului din „Luminile oraşului”) ca beligeranţii s-o dea la pace.

Parodie parodie, pamflet pamflet, dar ţara e condusă de ei. Şi asta costă mult, iar nota de plată ne vine nouă. E clar că aceşti „bărbaţi de stat” flecari şi nevertebraţi simulează tot ce ar trebui să însemne patriotism, onoare, responsabilitate, spirit de sacrificiu. În schimb sunt absolut autentici în impostura lor.

Cineva îmi cerea s-o mai termin cu criticile şi să propun soluţii dacă mă cred aşa de deştept. Din nefericire (sau… din fericire?) soluţia la răul descris mai sus nu poate fi decât una colectivă. Iar când vine vorba de colectivitate, un singur om nu poate însemna mai mult decât ideile lui, vocea lui, exemplul lui.

Când astfel de voci se vor armoniza într-un cor suficient de mare, vom putea spera, într-o oarecare măsură, la o ameliorare. Aşa că, să nu ne pierdem speranţa! Deocamdată suntem la stadiul de vocalize! În baie, pe bloguri, în Piaţa Victoriei, la Palatul Cotroceni.

Abia când aceste scene vor deveni neîncăpătoare vom putea să atacăm cu optimism şi aria Arcului de Triumf.