Vineri, 14 septembrie 2007, ziua Inaltarii Sf. Cruci, final de anotimp. Final de ciclu pastoral (pentru ortodocsii romani, nu si pentru cei ucrainieni care sarbatoresc acest moment abia la 28 septembrie cand isi coboara turmele de la munte). E ora 17. Plecam din Baia Mare spre Poienile de Sub Munte prin Cavnic – Valea Cosaului – Feresti – Sighetu Marmatiei. Panorama e fantastica din culmea dealului Hera, Muntii Rodnei, zona Culmea Hotarului – Pietrosul – Buhaescu Mare si Mic sunt o uriasa piramida cu glazura pura de nea. Tiblesul, Muntele lui Serban si Pop Ivan sunt terni.
Splendida e dupa-amiaza de septembrie in care taranii (incepand din Budesti) frumos imbracati, asteapta intoarcerea turmelor de oi si capre de la munte.
Dincolo de buricul Poienilor de Sub Munte, spre Luhei si Cabana Cosnea, boieria asfaltului se curma.
Urmeaza circa 7-8 km de drum hartopos si cu balti, constant distrus de autovehiculele grele ce cara-n nestire busteni de molid si fag din Parcul National Muntii Maramuresului.
Mai e suficienta lumina pentru a remarca, din dreptul reconstruitei biserici ortodox ucrainiene din Luhei (arsa odinioara), podul peste raul Ruscova si valea Paulic, marcajul turistic banda rosie si razlet-pitoreasca Smereka cocotata pe abruptul versant, la stanga acesteia o parte din Vartopul Mare, Groapa si Culmea Rugasului, tinte propuse pentru tura de a doua zi.
Ne cazam la cabana, cinam, pregatim apoi rucsacii de tura pentru dimineata. Vom pleca cel tarziu la 7, cand mijeste de ziua.
Avem un traseu estimat la 10-12 ore, cu o diferenta de nivel de aproximativ 1500-1600 m.
Norii fac loc stelelor ce invadeaza mirabil bolta cerului. In fata cabanei vuieste valea Cosnea, din spate raul Ruscova, amandoua umflate de recentele averse abundente.
Sambata 15 septembrie, ora 5,50, deschidem ochii.
Ne ridicam din pat la 6.
E noapte, stelele au facut loc norilor plumburii.
Totusi e cam dubios de caldut, lipsesc curentii matinali.
Ne echipam, luam micul dejun iar la 6,45 iesim din cabana coborand spre biserica si podul de beton din Luhei.
Sageata rosie indica dreapta.
Trecem raul Ruscova, suim pe valea Paulic (in amonte), mal geografic stang, spre catunul Smereka.
Busteni, gatere, stive de cherestea, margini, gramezi de rumegus sunt la fiecare poarta.
Caini adormiti, cocosi pintenogi pe garduri, la concurenta cu rufele spalate puse la zvantat..
Suim repejor pe ulita ce capata aspect de cuirasa de aglomerate si sisturi intercalate cu cuartite.
Marcajul turistic e foarte rar, un fel de ghicitoare.
Ajungem pe un fel de promontoriu si panoramam plonjant spre valea Paulic, cu frumoase amenajari hidrotehnice si spre Luhei, vag neguros.
Continuam urcusul printre tot mai razlete gospodarii muntenesti, cu case, suri, grajduri din lemn.
Urmeaza o prima bifurcatie dar lipseste marcajul.
Nu ai pe cine intreba. Multe case-s parasite.
Unii gospodari s-au dus dincolo, altii au coborat la aratoasele vile din centrul localitatii Poienile de Sub Munte, multi sunt prin Spania, Italia.
Din cei vazuti prin ograzi, la cositul otavii sau pe la porti, dandu-ne binete, vor cobori in sat dupa 28 septembrie,de ziua Inaltarii Crucii ortodox-ucrainiene.
Ulita s-a ingustat la 1,5–2 m.
Deplasarea e anevoioasa prin acel V ascutit, bolovanos iar marcaj turistic ioc.
Admiram trei izvoare ingemanate, itite din sisturi, cu aspect de farfurii plate, protejate de vite cu un gard.
Mai sus e un gros si incapator valau cioplit in stejar, acaparat de muschi grosi, catifelati.
Cine, cand, si mai ales pentru ce, va mai ciopli ceva similar? Adio traditii! Adio mestesuguri muntenesti ancestrale!
Un tanar ce suie la stana si apoi o familie de gospodari de la cea mai izolata casa a Smerekai ne confirma ca suntem pe drumul corect si ne asigura ca vom gasi repede marcajul.
Asa e, dam de el abia la vreo ora dupa primul, la intrarea in faget.
Poteca larga suie usor, de-a coasta, prin fagetul dijmuit de exemplarele valoroase.
E din ce in ce mai intunecat iar marcajul pur accidental (facut de cineva care stie zona, negandindu-se ca marcajele sunt pentru o alta categorie de drumeti).
Dupa 1 ora si 40 de minute de la plecare suntem in prima poiana rectangulara, musuroioasa.
La nici 10 minute intram in a doua, cu stana.
Casoaie trainica, pustie. La fel si coliba si staulul.
Auzim dangat de drongi metalici si clinchet de clopote de alama. Sunt vite ce coboara din a treia poiana, de la poalele Stanisoarei.
Glasuri de pastori auzim undeva in stinga, pe accidentata vale Paulic, in treimea superioara.
In doua ore traverasm a treia poiana in panta, cu splendida vedere spre Piatra Socolaului (zona estica), o imensa claie impadurita, de fapt calcarele eocene abia se vad (filiform, desi e vorba de pereti impresionanti, cu o pestera in baza, fieful florilor de colt).
Cotim stanga pentru a traversa ultima limba de faget.
Iesind la o spectaculoasa vacariste, cu salase trainice din lodbe de molid, cu sarpante plate, acoperite cu carton asfaltat, folie si glii de lut.
Marcam 2 ore si 30 de minute de la plecare.
O fatuca ucraineana, bloda, cum altfel, ne vede dar pe cand s-o intrebam una, alta, dispare timida.
Fagi rari puncteaza pajistea alpina prin care suim direct, fara a mai da de marcaj, spre stancariile Stanisoarei, o succesiune de 3-4 varfuri ca niste uriase cocoase de camila asiatica.
Un ultim izvor cu valau ramane la stanga.
S-a facut ora 10 si au trecut 3 ore de la plecare.
De aici, de la valau, o poteca traverseaza la stanga (sud-sud-vest), spre Vartopul Mare.
Panoramam spre spre Vartopul Mic apoi spre Runea si ascendenta sud-nord Culmea Rugasului.
Groapa, tinta noastra dupa ce suim pe varful Mihailec, cea cu o suita de tauri alpine, e treptat acaparata de neguri.
Atacam direct Stanisoara, pe potecutele oilor.
La prima stancarie incepem pasajul prin stanga, ocolind pe poteca zona accidentata si acaparata cu molidis scund dar dens, agresiv.
Un valcel larg se contureaza la dreapta (nord-nord-est).
Noi suim la stanga, avand ca tinta Culmea Mihailec.
Intr-un fund de valcel, protejati de vantul tot mai violent si rece, facem o pauza de cafea, apa minerala, turta dulce.
Au trecut 4 ore si jumatate de la debut si imediat ii dam repejor bice spre culme. Nebuloasele sunt antrenate treptat si amenintator de vant, acestea astupand initial Vartopurile si Groapa.
Nu peste mult burniteaza fin. Marcajul turistic banda rosie reapare apoi din loc in loc, si vorba aia, suntem fericiti sa-l descoperim, in loc sa ne calauzeasca, implinindu-si riguros menirea.
Nici vorba ca semnele sa fie plasate pentru ambele directii de deplasare sau/si la o distanta care sa confere reperarea inclusiv pe vreme neprielnica (si nu ma refer la zonele de pajiste, fara suporti ca stanci, pietre, trunchiuri, unde, ca in alte trasee turistice romanesti, s-ar impune plantarea de stalpi).
Ultima perspectiva pitoresc-plonjanta o avem spre stana pustie din Groapa Lupilor, admirand un nestiut tau triunghiular.
Tot acum, privind tangent Culmea Mihailec (abruptul nordic), spre nord-vest, vedem un picior nord-estic al Farcaului avansand spre morenele paraul Julii, imediat insa totul e inghitit de nebulozitate.
Nu suntem intr-un white out ci, daca se poate spune asa, intr-un fel de black out ingrijorator.
Un cocos de munte salta din tufele de ienuperi zburand razant, deloc greoi, la niciun metru inaltime, spre haul neguros Groapa.
Calcarele metamorfice, cu strasuri de cuartite, intens levigate, par niste lapiezuri, caracterizeaza geologic spactaculoasa culme Mihailec.
Atata timp cat putem urmari abruptul glaciar nordic aferent Gropii Lupului si Gropii lui Bologa, uneori dand si de banda rosie, totul e OK.
E complicat atunci cand din culme se desprind spre vest-sud-vest culmi secundare.
Harta nr. 37, din colectia revistei Muntii Carpati, pusa in situ, alaturi de busola si amintirile traseului parcurs odinioara in sens invers, se dovedesc a fi salvatoare.
Nu ne abatem deloc la stanga, riscand sa coboram, daca nu direct in Groapa, pe la stana, sau in saua de legatura spre Culmea Rugasu.
Tinem cu tenacitate piciorul nord-vestic.
Reintalnim marcajul dar si niste mizgaleli 2007, cu vopsea bej-galbuie (remarcate anterior in preajma marcajului turistic).
Apar insule de nea, groasa de 10-15 cm si e dintr-o data atat de frig incat ne punem pulovare sau polartech, dupa caz, plus hanoracele si fesuri pe cap.
In 5 ore ajungem la mamelonul cu alura de claie (calcare metamorfice marmoreene, grosiere), iar in 5 ore si jumatate suntem pe varful Mihailec dar nu vedem nimic in jur.
Coboram orbecaind pe poteca discontinua spre lacul Vinderel.
Acesta apare subit, intens valurit de rafalele violente, in fata si la stanga noastra.
Suntem salvati, imi spun oarecum linistit.
Digul nordic natural, stancos-lutos al lacului Vinderel (cu suprafata accentuata dupa strasnicele averse, noi nevazand acum nici macar 1/5 din oglinda lui), intact pana nu de multi ani, e spalat de un paraias drenat spre nord-nord-est, ce continua repede cu un valcel spalat de torentele dirijate catre caldarea glaciara Groapa Julii.
Nu e exclus ca in urmatorii 3-5 ani lacul sa se dreneze si videze total, asta fara o salutara si absolut necesara interventie a celor de la Parcul National Muntii Maramuresului si R.N.P. Romsilva, C.O.M.N. etc.
Au trecut 6 ore (e ora 13) de la plecare si nici vorba sa continuam, asa cum am intentionat initial, spre Culmea Rugasu – Runea – Laba – Luhei pentru a admira suita oglinzilor taurilor alpine (vreo 12) cum altadata am avut sansa.
Ploua de-a binelea, inclusiv in obiectiv, datorita rafalelor intense dupa care, cu deosebita precautie si ajutati de betele de trekking, coboram spre Groapa Julii, initial pe firul torentului si serpentinele pastorale scurte, alunecoase, mai apoi prin grohote si morene.
O superba stancarie sur-argintie, inalta de vreo 45-55 m, avanseaza precum un urias contrafort medieval spre caldarea glaciara.
O vreme se vad si peretii nordici stancosi-discontinui ai lacului Mihailec.
Pe masura ce coboram, burnita se intensifica dar macar scapam de frig. Ajungem deasupra stanei, dupa cum se vede nefolosita in vara 2007, pustie, cu sarpanta casariei, comarnicului si a colibei lipsa, doar o coliba din trainice lobe de molid, aflata mai spre stanga si mai sus, fiind utila, in extremis, drept loc de refugiu (cu foc, inclusiv peste noapte).
Coboram la stana, nu ne hazardam pe drumul pastoral ce o ia usor in sus de-a coasta.
Evitam coborasul pe criminalul parau Julii si optam sa-l inconjuram prin dreapta.
Admiram morenele, uriasele conuri de deflectie, rarii martori de eroziune.
In 30 de minute de la plecarea de pe malul Vinderelului lasam in urma stana si Groapa Julii.
Coboram la liziera, urmam malul drept si poteca mocirloasa, mai apoi traversam albia de vreo 3-4 ori, la inceput ingusta, nu prea nabadaioasa, mai apoi din ce in ce mai larga, accidentata, cu repezisuri afunde.
De doua ore avem nevoie pentru a ajunge de la lacul Vinderel, pe ploaie mocaneasca, la ultima traversare, a abia nascutei vai Rososu Mic din impreunarea vaii Cacateasca cu paraul Julii.
Obligati, ne punem pelerinele.
Ploua cu intermitente…la inceput (ora 15,10) dar ne deplasam facil pe carosabilul auto-forestier avand in dreapta valea Rososu Mic, plina de ragalii si deseuri lemnoase antrenate de torente si viituri.
Vreo 2,5-3 km avem pana la confluenta cu Rososu Mare.
De aici in jos coboram pe langa valea Socolau, frumos amenajata hidrotehnic, anti-viituri, de la Rachita in jos.
Avem de talpuit vreo alti 6 km pana la salvatoarea cabana. Nu dam decat peste o echipa de ucrainieni ce trag busteni cu focosi cai nabadaiosi.
Ne ploua tot mai crunt. Renunt sa imortalizez pitoreasca vacariste Pauzen (de la care suie spre vest-sud-vest catre Stanisoara o varianta spre Mihailec, nemarcata turistic, abrupta) si filiforma cascada din stanga, renunt si la cuptoarele de var de la poalele Pietrei Socolaului si abrupturile impresionante ale acesteia, plus alte doua mini cascade.
Ploaia se intetestesi ia caracterul unei serioase averse.
Nicio problema din moment ce avem pelerine si nu e grindina, nici fenomene electrice.
Trecem pe langa o cariera in gnaise, depasim gura galeriei abandonate, si ajungem pe la ora 17 la confluenta Rica (stanga, verde smarald) – Socolau (dreapta, tulbure, lutoasa).
Dincolo de pod o alta gura de galerie sfredelita in gnaise (vestigiile unui esuat proiect hidroenergetic Somes–Tisa) si un panou ce avertizeaza asupra celui de-al doilea santier hidro-auto-forestier ce executa lucrari pe valea Rica.
Lasam in dreapta mica pepiniera silvica, ordonata, admiram un baietan de vreo 13-14 ani batand sanatos icuri in bustenii trasi pe urma cu calul, iar la ora 17,30, depasim imensele gramezi de deseuri, rumegus, gunoaie de langa fostele pastravarii din fata cabanei Cosnea, ne incheiem aventuroasa tura.
Tanti Ioana, cabaniera si vechea noastra cunostinta, ne-a facut foc in teracota. Un dus fierbinte reprezinta regalul zilei.
Cinam in timp ce ploaia conteneste facand loc frigului, brumei nocturne si puzderiei de stele.
In afara acelui cocos de munte, a catorva codobaturi aurii, a unui vinderel, unui uliu, catorva corbi croncanitori si a putinelor crotine de cervide pe Culmea Mihailecu, nu am intalnit altceva.
Faptul ca pe aceasta vreme ostila am ajuns pe varful Mihailec
Pe la ora 20,30 ne culcam pana la 6 dimineata cand ne vom trezi pentru a pune la cale ce-a de-a doua tura.
Foto: Dimineata in Luhei
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
