Vă prezentăm o perspectivă diferită a presei. Pe lângă scandalurile și nemerniciile făcute de politicieni, considerăm că presa ar trebui să abordeze subiecte culturale, teme care ar putea educa societatea.
„Orice material de presă trebuie să acopere și o parte culturală.” Îndemn oferit chiar de subiectul interviului nostru.
Și pentru că domnul Marian Ilea nu mai are nevoie de nici o prezentare….
Anamaria Ungur: – Bună ziua, domnule Marian Ilea! În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru că ați fost de acord să-mi împărtășiți câteva aspecte atât din viața dumneavoastră, cât și din cea de prozator și jurnalist. Domnule Ilea, rădăcinile dumneavoastră sunt la Ieud, în județul Maramureș. Cum v-a influențat această zonă a țării copilăria și adolescența? Cum a fost copilăria dumneavoastră în Maramureș?
Marian Ilea: „Strămoșii mei dinspre mamă și tată își au originea în Ieud. Vacanțele copilăriei le petreceam la Ieud. Era evident ca, descoperind lumea aia, să fiu ancorat în primul demers prozastic pe care l-am intitulat „Desiștea”. Bunicul dinspre mamă era de loc din Bogdan Vodă (Cuhea) și era tușer1 de cai. Cel mai important tușer de cai de pe Valea Izei care se ducea cu caii la negoț în Košice2 (la noi Coașa – pe vremea Austro-Ungariei). Fiind la Ieud a fost căutat de Teleki Șandor3 care avea castel la Pribilești și căuta un tușer de cai pentru herghelia lui. Așa am ajuns noi să punem tot calabalâcu’ în căruțe și să ne mutăm la Mireșu Mare.
În Ieud, cum era obiceiul, s-a auzit că-n Maramureș există o fată de măritat (mama mea). Așa că un ieudean (Ilea Grigore a Văleanului-tatăl meu) s-a prezentat la fața locului. Așa m-am născut eu la Mireșu Mare și după patru ani, fratele meu la Baia Sprie, unde tata era sondor. La Baia Sprie, întâi am locuit într-o cabană în munte, culmea, unde s-a descoperit zăcământul de la Șuior, în cele din urmă demolându-ne și de acolo, astfel ajungând în Baia Sprie (Felsobanya-Mittelstadt-Medio-Monte)”.
Anamaria Ungur: Ce puteți să-mi relatați despre debutul literar?
Marian Ilea: „De pe la 16 ani, elev în Baia Sprie fiind, știam că voi fi prozator. Când, cum, nu-mi puneam astfel de întrebări. În perioada adolescenței n-am scris nici măcar un bilet de dragoste. Presimțeam că atunci când am să mă apuc de scris am să pierd o mare parte din libertatea pe care o are un adolescent. Nu mi se părea că merită să ratez adolescența.
Aveam 23 de ani când, într-o bună zi, mi-am cumpărat zece caiete mari și a doua zi, m-am apucat de scris. Timp de un an am scris zece pagini zilnic indiferent de situație, astfel am ajuns să acopăr 3.600 de pagini. Caietele cu pricina nu le-am mai revizuit și nici nu sunt curios să le recitesc astăzi. Cred că se află și azi în podul casei din Baia Sprie. După un astfel de an, inițiatic, putem să-i spunem, cuvintele se montau și se demontau în mentalul meu cu mare ușurință, constatând că am o muzicalitate pe care am încercat s-o păstrez zeci de ani după aceea în tot ce am scris, Indiferent că-i teatru sau proză. Ba chiar în opera cu titlul „Acei minunați ani” se resimte profund muzicalitatea de care tocmai ţi-am spus. Am debutat într-o seară ploioasă de joi la Junimea, plasându-mă la avizierul unde era anunțat Cenaclul Junimea, unde scria: „În această seară vor citi M. Cărtărescu și S. Preda”.
Ei! Mai vedem! (mi-am spus eu). L-am așteptat pe S.
Crohmălniceanu pe care nu-l cunoșteam. Era un omuleț simpatic care a intrat pe ușă cu clasica lui pipă și l-am întrebat:
Sunteți S. Crohmălniceanu? Și mi-a răspuns:
Da, eu sunt!
Aveți un cenaclu intitulat Junimea
aici?
Da!
Astăzi citesc eu!
.. știți… la noi planificările se fac cu săptămâni înainte…
Iar eu i-am spus:
Dacă nu citesc, nu urc, dar să nu uitați…
Haideți până sus, mi-a spus. Am ajuns sus și criticul a afirmat:
Avem un tânăr de la Baia Sprie care vrea să citească.
Cărtărescu și S. Preda erau de acord, pentru că ei voiau să renunțe pentru acea zi. Așa că am rămas singur să citesc într-o atmosferă relativ ostilă a tuturor membrilor cenaclului. Așa am ajuns să citesc la Junimea de nenumărate ori după „Călătoria mecanicului Giorgio Constantin în trei țări” și acolo mi-am făcut cei mai buni prieteni într-ale literaturii. Apoi am ajuns membru al cenaclului.
În timp ce citeam, Crohmălniceanu dădea cu pipa-i de masă și spunea:
Fiți atenți! Acesta e un om viu! (se referea la personaj).
La lectura respectivă au participat și Mircea Cărtărescu, Ioana B., Florin Iaru, Gheorghe Iova, cei care aveau să-mi devină prietenii optezeciști.
În următoarea zi, am citit la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, făcându-mi prieteni nouăzeciști precum: Cristian Popescu, Horia Gârbea, Ioan S. Pop și ceilalți.”
Anamaria Ungur: Sunteți posesorul unor opere de renume printre care amintim și: „Desiștea I”, „Desiștea II”(1933 și 1996), „Povestiri din Medio-Monte”(2000),
„Arca lui Giorgio”(2015), „Herina”(2016),
„Nopțile din Mittelstadt”(2018), „Crema de gălbenele și curcubeul: povestiri mara- mureșene”(2021). Ce v-a influențat în cea mai mare măsură ca scriitor, Maramureșul? Considerați că a fost un izvor de inspirație pentru ideile așezate pe hârtie?
Marian Ilea: „Mittelstadt, cu al său Medio-Monte, poate sta alături de orice topos literar încărcat de mit și istorie, real și bizar, cu fantastic eludat în poveste, dar și senzațional ce trece drept firesc, tocmai pentru că personajele trăiesc într-o senzațională banalitate. E un spațiu înrudit cu celebrul Macondo sud american prin caracterul său fantastic”.
Anamaria Ungur: Pe lângă faptul că sunteți prozator, sunteți și jurnalist. Ajung cele două ipostaze să se întrepătrundă vreodată?
Marian Ilea: „Jurnalismul te influențează ca prozator în momentul în care folosești în scriitură tehnica amănuntului și exprimarea directă. Uneori observ în ceea ce scriu că propozițiile sau chiar și frazele se rezumă la un cuvânt, dând nerv textului.
Pe de altă parte, în ciclul cu „Medio-Monte” există chiar un jurnalist care relatează prozastic diversele întâmplări din Maramureș, astfel jurnalistul reușește să pătrundă în această măreață lume. Legăturile dintre Desiștea (Maramureșul istoric) și Medio-Monte se realizează adeseori prin intermediul jurnalistului care este redactor-șef al relatărilor așezate pe hârtie”.
Anamaria Ungur: Privind din ansamblu întreaga operă, cum ați descrie prezența acestui ținut resimțit în activitatea literară?
Marian Ilea: „Am scris câteva mii de pagini despre acest ținut: Desiștea și Medio-Monte. Fiecare carte face parte din opera literară pe care am propus-o și care se poate citi în ansamblul ei, toată o dată. Nu sunt texte separate, iar toată lumea asta a Maramureșului e singură și stă mărturie mai multor perioade, funcționând în ansamblul ei. În afară, evident, de piesele de teatru pe care, din când în când, le-am publicat în volumele de sine stătătoare”.
Anamaria Ungur: Am remarcat în operele dumneavoastră un stil apropiat de cel poetic, ba chiar oniric, care se află la granițele oniricului cu fantasticul și care în cele din urmă pare a fi amestecat cu realismul local, dialectal. Cum reușiți să le îmbinați pentru a trece de la un stil la altul? Sau aveți anumite frontiere sau mici delimitări?
Marian Ilea: „În scriitură, dacă ești din zona Medio-Monte-Desiștea (Maramureș), n-ai cum să nu fii oniric, întrucât e locul în care oniricul face casă bună cu frumosul realism. Așa se naște un stil, nu o spun eu, ci o spune critica de specialitate, un stil greu comparabil cu ceea ce se scrie în literatura română. Aș putea spune că în tinerețe gândul meu era să mă apropii de opera lui Ștefan Bănulescu1”.
Anamaria Ungur: În ce context al vieții ați ales să funcționați ca jurnalist? Urmărindu-vă activitatea, am sesizat că în multe din emisiunile TV predomină intere- sul pentru mediul rural.
Marian Ilea: „În zona rurală, dar și în cea urbană, fapt reflectat și în opere precum Mitelstadt sau Desiștea, personaje de la țară ajung în mediul urban. Acestea îmi atrag atenția în mod deosebit, felul în care ele se adaptează sau nu, ruralul în urban, dar și cât de sprijinit e rurarul de plonjonul în oniric”.
Anamaria Ungur: Domnule Marian, o ultimă curiozitate aș mai avea: Cum percepeți literatura din această zonă? Ce părere aveți despre fenomenul literaturii maramureșene?
Marian Ilea: „Am rămas înafara fenomenului literar maramureșan, având în vedere că scriam și citeam, însă mai puțin publicam. Jurnaliștii, scriitorii din Maramureș m-au invitat, somat să vin la Cenaclul lor și să citesc și acolo. Menționez că stând în Baia Sprie, habar n-aveam ce se întâmplă la Baia Mare în lumea literară. M-am dus, am citit și am rămas cunoscut scriitorilor locului, dintre care îi amintesc pe Vasile Dragomir, Valeriu Sabău și alții.
În 1990, pe strada pe care locuiam în Baia Sprie, trăiau prozatori și poeți importanți, ceea ce l-a determinat pe Radu Săplăcan să facă un reportaj cu noi: „Baia Sprie-strada cu scriitori” (e vorba de strada Gutinului de la acea vreme)”.
Anamaria Ungur: Vă mulțumesc frumos pentru mica discuție din care am desprins informații valoroase care, cu siguranță, vor încânta publicul cititor, atras în descoperirea prozatorului Marian Ilea.
Interviu realizat de Ungur Anamaria Valentina.
– Servicii de creare site web
