Din statiunea Izvoare, pe Ignis nord

Duminica dimineata la 7,15 suntem in drum spre statiunea turistica Izvoare (20 km pana la bifurcatia pastravariei de pe Valea Neagra (intrarea), apoi alti 10 excelent asfaltati in 2006, pana aproape de Poiana Soarelui-Izvoare). Ni se par aproape dramatic de picturale negurile ce invadeaza abruptul sudic, Lespezile si Ticlazaul Ignisului dinspre Groapele Chiuzbaii si Herja.

La intrarea pe Valea Romana se afla un veritabil camping. Turistii aprind in vetrele serii precedente focuri de tabara.
O excelenta impresie de prospetime/curatenie ne lasa terasa si cabana Caprioara. Ea debordeaza de flori policrome ce atarna in glastre.

Constatam tristi ca pe an ce trece casutele firizene de basm, din lemn lipit cu lut si apoi spoit in albastru ultramarin, dispar, fiind inlocuite de vile oarecare.
Se inmultesc si casele de vacanta, unele de bun gust/pitoresti, plasate pe ambele maluri cu lunci inguste de pe Valea Neagra (amonte).
Largirea, asfaltarea si marcarea civilizata a carosabilului implineste dezideratul minim al unei statiuni montane mereu asaltate de (auto)turisti.
Acum este pur si simplu o placere sa valsezi ascendent pe curbele prietenoase, admirand codrul de foioase, mai apoi intercalat cu conifere, ce-si pansase treptat cicatricele post defrisare.

Ne intrebam cum de nu fusese asfaltat in 2006 sau in 2007 si ultimul km (dupa iesirea din Curba Mortii si ramificatia auto-forestiera cu bariera ce face legatura cu partia Boriste-ce suie in pe valea Valaului (amonte) pana in Poiana Soarelui.
La zona finala de drum desfundat/pietros se adauga neplacut efectele unor doboraturi de vant anterioare. Din fericire intreaga zona afectata fusese prompt plantata iar acum molizii de o schioapa atraga atentia din buruieni si vreascuri.
Civilizate si binevenite sunt sagetile si panourile indicatoare spre partii si instalatiile de tractare cu cablu, mai noi sau mai vechi.
De-a dreptul urate si promiscue sunt casutele camping din molidisul din spatele bisericutei.

Frumoase si imbietoare sunt hotelurile reamenajate, zugravite in tonuri calde.
Destula dezordine si mizerie in spatele lor si mai ales a dependintelor, inclusiv caroserii dezmembrate de autoturisme.
Deranjeaza privirea vetrele cu deseuri menajere dar si multitudinea dozelor de bere si pet-urilor abandonate mirlaneste prin poieni, la umbra fagilor monumentali.
Acestea se inmultesc pe masura ce ne apropiem de aria naturala protejata – Mlastina Vlasinescu, o turbarie impresionanta, alimentata partial de valea cu acelasi nume ce-si are obarsia pe Ignis (versantul nordic).
Aici, printre alte specii iubitoare de PH acid si umiditate, putem admira planta carnivora Drosera rotundifoli.

La ora 8 dimineata ne luam rucsacii si pornim spre Ignis nord.
Negurile dense sunt incapabile sa astupe imensele defrisari dinspre Prislop (1142 m), Podul Cires, Piciorul Ciresului si varful Breze (1253 m).

Ne deplasam vreo 10 minute pe auto-carosabilul forestier care leaga-n 11 km Statiunea Turistica Izvoare de DN 18 (Baia Sprie–Gutai–Mara–Sighetu Marmatiei).
Inainte de curba si podetul din beton ce trece peste valea Vlasinescu (zona inferioara), aproape la inghitirea apelor sale de farfuria rasturnata a turbariei active, cotim la dreapta-n sus, pe drumul forestier ce acompaniaza-nspre amonte acea vale modesta.
E splendid molidisul plantat aici in urma cu 15-20 de ani, la poalele lui, prin molatece poienite cu tirsa, apar tufele de afin cu fructe parguite dar extrem de putine precum si frumoase dar otravitoare ciuperci sur-bej, din specia Amanita.

Daca am urma acest drum (precum parapantistii si schiorii de exemplu) am ajunge pe Ignis est, aproape de Varful lui Ilie dar…varianta pietonala inseamna sa o cotim spre dreapta la intalnirea celei de-a doua variante de TAF, pe o albie de parau aproape secata.

Imediat, in solul muiat noaptea de aversa se iveste o amprenta plantara a unui urs si tiparele ghearelor infipte contra deraparii in portiunile mai abrupte.
Pe aceeasi directie si tot de sus in jos, vine urma mare a unui cerb.
Ne bucuram. Insemna ca e inca destul de viu codrul.
Ne semnaleaza asta si ciripitul vioi al pasarilor insa, valea Vlasinescu (versantul drept) e secatuita in buna parte de arboret. Acum flora din etajul inferior incearca sa astupe plagile forestiere.
O fantanita –izvor ramane la dreapta. Apreciem gratarul mic de lemn plasat dinainte-i, pentru ingenunchierea celui ce vrea sa-si umple plosca cu apa rece si cristalina.

Ne deplasam lejer, in panta usoara, printr-un molidis matur dar destul de rar, intercalat cu fagi si paltini.
Imediat, dinspre vest-nord-vest, apare marcajul turistic vechi de cel putin trei, patru decenii, triunghi rosu, discontinuu dar inca bun pentru orientare, mai ales daca ai si o harta a zonei.
I se adauga celalalt marcaj turistic, parca si mai vechi sau mai putin bine conservat, banda albastra, de legatura cu banda rosie de culme principala spre Pasul Gutai–Creasta Cocosului–varful Gutai–Pasul Neteda–Muntii Lapusului.

O vreme parcurgem poteca larga si inierbata de la poalele codrului rarit in urma cu vreo doua decenii.
Iesim apoi intr-o defrisare invadata de lastaris de unde, de n-ar fi fost norii si negurile jos, am fi putut panorama spre varful Plesca si, mai aproape, varful Breze.

Iesim din defrisare in urcus mai accentuat.
Traversam o zona dominata de molid. Imediat apar andezite piroxenice pontiene (ne spune geologul-coleg de ture montane A.Stefanoiu), adica niste lave scurse la cele din urma eruptii vulcanice, polistratificate, ca un imens foietaj.
Daca am lua-o pe curba de nivel spre dreapta (vest) am ajunge in cateva minute la stana de la Bouriste (dupa unii Boriste).
Noi continuam sa suim iar in fata si spre dreapta ne impresioneaza martorii andezitici fotogenici, practic niste trepte megalitice de lave separate de valcele drapate cu parul porcului, ferigi, ferigute si muschi catifelati.

Poteca larga de mai bine de-un metru o ia de-a coasta spre est si duce spre cealalta stana traditionala – Morosenescu– la nord de Varful lui Ilie (1198 m).
Imediat negurile amenintatoare agita norii de foarte joasa altitudine, galopand de la sud-vest spre nord-est, la rasul pajistii alpine de pe Ignis.
Ne vedeam de traseu.

La ora 9,45, adica dupa abia 1ora si 45 de minute de la plecarea din Statiunea Izvoare, poposim pe stancariile Ignis nord precedate de fragmente de fundatie de piatra, posibil ale vreunei foarte vechi casoaie de stana.
Vremea, atmosfera par din ce in ce mai ostile. Norii intunecati acopera in pripa Ignisul de la est spre sud si vest.
Petece azurii de cer raman doar la nord de releul meteo si cel radio-GSM de pe varful Ignis (1307 m).
Cainii stanei Morosenescu ne simt si se agita pasnic in timp ce spre Varful lui Ilie suie in duruieli estompate de ecou un ATV.

In continuare propunem o varianta de evaluare metodica a abruptului nordic accidentat.
Avansam spre Boriste (de care ne separa doar o ingusta limba nordic-descendenta de faget matur) si apoi invers, spre est.
In final ajungem la stana Morosenescu.
Imortalizam astfel resemnati un simbol penibil-trist-promiscuul a ceea ce a mai ramas dintr-un prosper pastorit traditional ignisan.
Ne regrupam si continuam coborarea pe unde am suit.
Initial suntem tentati sa mergem pana la capat pe marcajul triunghi rosu ce ne-ar fi scos La Cruce, adica pe la capatul asfaltului, aproape de Statiunea Izvoare.
Renuntam dupa ce ne amintim de doboriturile de vant, poteca blocata cu arbori si discontinuitatea marcajului vechi ce parcurge de cativa ani o imensa arie defrisata.

Pe masura ce ne apropiem de Poiana Soarelui incep sa se iveasca picnicarii si taberele galagioase de ciopoare umane sosite cu masute, scaunele, vesela de plastic, refrigeratoare, navete cu beri si sucuri plus alte licori bahice puse la rece-n cursul piraielor …
Unii fac plaja si nu baga in seama amenintarea iminenta din cer, altii focaresc la est-sud-est de mlastina Vlasinescu.

Putin dupa ora amiezei ne incheiem scurtul, dar interesantul, nostru circuit turistic aniversar pornind spre Firiza.
Oprim putin la frumoasa cascada din apropierea fostei cariere de andezit si a confluentei cu valea Pestilor (alta locatie gustata de picnicari, alaturi de aceea legata de borcutul de la Trestia, descoperit cu multi ani in urma consecutiv forajelor prospective ale IPEG Maramures, de pe atunci un loc asaltat, indiferent de anotimp, de catre amatorii de apa minerala carbogazoasa luata gratuit si direct de la sursa).

Surpriza deosebita! In timp ce parcurgem Valea Neagra (ultima portiune) catre Firiza il vedem pedaland virtos la deal, calare pe o bicicleta veche si trainica, pe de mult octogenarul montaniard Mersey Willy bacsi, unul dintre ultimii mari mohicani ai turismului montan baimarean ce-si facea rondul adrenalinic spre Izvoare.

S-a facut coada si la vestitul izvor cu apa naturala din Firiza unde autoturistii baimareni vin cu o gramada de pet-uri si canistre pentru a se aproviziona, gratuit, cu o adevarata apa plata.

In loc sa degenereze-n furtuna vremea se amelioreaza treptat.
Admiram pe rand varful Stramba si varful Hija, apoi cochetul popas Caprioara si turistii buluciti unii-ntr-altii pe malul drept al lacului de acumulare Firiza.
Ne apropiem de Baia Mare.

Sfaturi pentru parcurgerea traseului turistic:

Traseu nemarcat in prima parte dupa care intalnim constant triunghiul turistic rosu si foarte vag, discontinuu, banda albastra. 

Nu exista zone expuse, riscul il poate reprezenta prezenta ursilor atrasi de cele doua stane de la Morosenescu si Boriste dar in special viperele. 

Intreg circuitul din Poiana Soarelui pe Ignis nord si retur se poate realiza facil in 3-4 ore. 

Traseul poate fi continuat insa pe culmea principala catre est, ajungand in Pasul Gutai, se poate lua la dreapta (vest) pentru a urca pe varful Ignis sau, de acolo, cobori catre Groapele Chiuzbaii si cariera Limpedea–Ferneziu.

Foto: Sarutul Ignisului