La 15 noiembrie 1972, la audienţa generală, Paul al VI-lea rosteşte un discurs, Ne mântuieşte de cel rău, pe care-l începe cu o întrebare: „Care sunt astăzi cele mai mari nevoi ale Bisericii?”. Şi nu răspunde, aşa cum s-ar aştepta, enumerând diferitele aspecte de reformă posibile, ci afirmând: „Să nu vă uimească răspunsul nostru ca simplist, sau chiar ca superstiţios şi ireal: una din cele mai mari nevoi este apărarea de acel rău pe care-l numim Diavolul”. Aceasta este o temă asupra căreia Montini reflectă din totdeauna, mai ales ducând-o la simţul păcatului, „un cuvânt redus la tăcere”, spune papa în diferite ocazii. Este amintită adesea omilia de la 29 iunie din acel an pentru sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul despre „fumul Satanei”, dar în realitate şi la Milano arhiepiscopul Montini, comentând Evanghelia ispitirilor lui Cristos, a vorbit despre diavol de câteva ori, cu o cateheză despre ceea ce definea şi atunci „fiinţă misterioasă”. Desigur, tema se regăseşte treptat mai expres în cuvântări de tip diferit, începând din 1970.
În această perioadă, mai mult decât în cea precedentă, papa are în faţă probleme numeroase, grave pe planul politico-social, la nivel european şi mondial. În Italia încep anii de plumb, dataţi în mod convenţional începând de la explozia bombei în Banca Agriculturii din Piaţa Fontana la Milano, la 12 decembrie 1969, care provoacă 16 morţi. Primii ani ai deceniului sunt caracterizaţi de o serie de atentate care pare infinită, şi în străinătate. Pontiful, în catehezele de miercuri şi în scurtele intervenţii pentru Angelus duminical, urmăreşte cu îngrijorare evenimentele timpului; în plus, la nivel personal, el trăieşte doliul pentru moartea fratelui Francisc, la 8 ianuarie 1971, după o viaţă de slujire medicală caritativă şi rezervată.
Ora prezentă, în discursurile lui Paul al VI-lea, se caracterizează prin „vicisitudini”, „nelinişti”, „devieri”, „incertitudini”, „rele”, „confuzii”, „încercări”, „tensiuni”, „curse” care compun un „regres ideologic şi civil” care descoperă clar responsabilităţi şi ocazii: gesturile terorismului palestinian, basc, irlandez, german, italian…
În discursul din 29 iunie 1972, Conciliul este indigoul: „Se credea că după Conciliu avea să vină o zi de soare pentru istoria Bisericii. A venit în schimb o zi de nori, de furtună, de întuneric, de căutare, de incertitudine. […] Căutăm să săpăm abisuri în loc să le umplem”. Asta s-a întâmplat prin „intervenţia unei puteri adverse. Numele său este diavolul”.
La 15 noiembrie tema este introdusă în mod neaşteptat şi hotărât. Din moment ce şi catolicii sunt nepregătiţi în faţa temei, papa afirmă că despre diavol putem şti destul de puţin şi doctrina despre el ar trebui reluată; punctul de plecare potrivit este admiraţia faţă de tabloul creaţiei: „Pentru a şti să privim acest tablou nu se poate să nu rămânem încântaţi: totul are un sens, totul are un scop, totul are o ordine, şi totul lasă să se întrevadă o Prezenţă-Transcendenţă, o Gândire, o Viaţă, şi în sfârşit o Iubire […]. Viziunea creştină despre cosmos şi despre viaţă este de aceea în mod triumfal optimistă; şi această viziune justifică bucuria noastră şi recunoştinţa noastră că trăim motiv pentru care celebrând gloria lui Dumnezeu noi cântăm fericirea noastră”. Această perspectivă a fost deformată de păcat, datorat intervenţiei diavolului; cuvintele montiniane devin explicite: „Răul nu mai este numai o deficienţă, ci o eficienţă, o fiinţă vie, spirituală, pervertită şi pervertitoare. Realitate teribilă. Misterioasă şi înfricoşătoare. Iese din cadrul învăţăturii biblice şi ecleziastice acela care refuză s-o recunoască existentă; adică acela care face din ea un principiu de sine stătător, neavând nici ea, ca orice creatură, origine de la Dumnezeu; sau o explică drept o pseudo-realitate, o personificare conceptuală şi fantastică a cauzelor necunoscute ale necazurilor noastre”. Papa Francisc citează tocmai acest text din discursul lui Paul al VI-lea în capitolul al cincilea al exortaţiei sale apostolice despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, Gaudete et exsultate, datată la 19 martie 2018: vorbind despre Luptă, vigilenţă şi discernământ, actualul pontif scrie: „Diavolul […] să nu credem aşadar că este un mit, o reprezentare, un simbol, o figură sau o idee”.
Paul al VI-lea rezumă doctrina catolică despre Satana, bazată pe Biblie şi pe părinţii Bisericii; distinge între adevărurile de credinţă şi adăugirile datorate condiţionărilor culturale şi citează volumul secretarului său personal, Pasquale Macchi, Faţa răului în Bernanos, în care, vorbind despre gândirea lui Bernanos despre Satana, Macchi scrie despre diavol: „pentru ce să ne fie ruşine, pentru ce să nu mai numim acel nume, ca şi cum ar face parte din basme vechi?”. Papa, în faţa superstiţiilor şi a pseudoştiinţei care susţin forţa irezistibilă a răului, preamăreşte mântuirea lui Cristos şi invită la încrederea senină în el. Pentru a răspunde la obiecţia despre realitatea psihologică a conceptualizării diabolice, afirmă că răul personificat este prezent în societatea noastră şi în cultura noastră în diferite faţete, pe care le prezintă; însă adaugă: „Dar creştinii au necesitatea şi norocul unui har mântuitor, adică a mântuirii aduse de Cristos”. Cu Sfântul Paul: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul în bine”. Şi discursul din iunie se încheia cu referinţa la „carisma certitudinii” credinţei, care ne face să depăşim ispitele răului.
În orice caz, papa nu intenţionează să lichideze tema, ci o lasă deschisă pentru reflecţiile credincioşilor şi ale teologilor, pe care-i invită să continue în studierea temei diavolului, şi cu referinţă la Lucrurile de pe urmă şi la realităţile escatologice; şi cere să se mediteze asupra lor nu numai celor care cred, pentru că: „Problema răului rămâne una din cele mai mari şi permanente probleme pentru spiritul uman, şi după răspunsul victorios pe care îl dă Isus Cristos”.
– Servicii de creare site web
