Muzeul Judetean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» a dedicat începutul primăverii doamnelor artei băimărene și le prezintă iubitorilor de frumos cele mai reprezentative portrete biografice feminine ale Centrului Artistic Baia Mare.
Letiția Muntean
Descriere realizată de dr. Dorel Topan
Letiţia Muntean a absolvit Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj în 1931 şi a continuat studiile de pictură la Timişoara. A debutat în 1930 la Cluj. A fost cadru didactic la Liceul de Arte Plastice din Cluj, realizând expoziţii personale şi participând frecvent la Saloanele Oficiale de Pictură şi Sculptură de la Bucureşti.
La Baia Mare şi în Maramureş şi-a legat numele şi cariera de cea a pictorului Tasso Marchini cu care s-a logodit în timpul studenţiei la Cluj în 1930. În Maramureş a lucrat cu Tasso Marchini şi cu Traian Bilţiu-Dăncuş. Împreună cu aceştia a făcut o călătorie de studii la Balcic în 1935.
În mare parte, creaţia sa a fost înfluenţată de cea a lui Tasso Marchini, dar sensibilitatea personală a artistei dă o notă distinctă picturii sale. Peisaje de factură postimpresionistă, naturi statice al căror desen bine structurat pe o formulă clasică cu influenţe constructiviste, portrete de mare rafinament cromatic, domină creaţia sa.
Culoarea, la fel ca şi desenul său, este la fel de riguros controlată, stând însă în limitele unei filtrări emoţionale personale, extrem de seducătoare. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în ceea ce priveşte atât raporturile cromatice, cât şi calitatea petelor de culoare. O ţesătură de pensulaţii ferme definesc suprafaţa tabloului dând acestuia vivacitate şi o calitate picturală specială.
Letiția Muntean, Peisaj
Una dintre lucrările reprezentative din colecția Centrului Artistic Baia Mare, semnate Letiția Muntean este “Peisaj”.
Peisajul este descris în limitele unui desen care delimitează în contururi clare atât suprafeţele cât şi volumele. Orizontul ridicat spre limita superioară înfăţişează un peisaj deluros care cuprinde în jumătatea sa o aşezare umană.
Compoziţia se dinamizează prin complementaritatea diagonalelor. În partea de jos, drumul clar figurat coboară în diagonală descendentă, acompaniat de şirul de case, iar dealul din partea superioară contrastează cromatic prin verdele rafinat pe ocrurile înconjurătoare şi valoric la limita orizontului, diagonală ascendentă a coamei acestuia fiind cea dominantă.
O ritmică susţinută atât pe verticală prin succesiunea planurilor şi elementelor naturale şi artificiale în profunzime, cât şi pe orizontală mai ales prin succesiunea volumelor construcţiilor dinamizează de asemenea compoziţia.
Atmosfera de după amiază de toamnă este poate cel mai important lucru care se desprinde din peisaj. Obiectiv al impresionismului, atmosfera pleinair-istă, la Letiţia Muntean ţine mai degrabă de o simţire personală de tip simbolistic, apropiind-o pe aceasta mai curând de liricitatea postimpressionismului.
Pensulaţia fragmentată la impresionişti venea din necesitatea unei redări instantanee a vizibilului, în timp ce la Letiţia Muntean putem observa o rigoare cu care se apropie de decorativ. Un decorativ deloc facil, unul care rezidă din grija faţă de raporturile cromatice şi faţă de calitatea picturală a suprafeţelor.
Caldă prin calmul cromatic, pictura poate însă să ne transmită în acelaşi timp sentimentul însingurării. Din peisajul cu case lipseşte elementul antropomorf. Dacă impresioniştii căutau să surprindă clipa, găsim aici o evidentă apetenţă spre configurarea perenităţii.
Tratarea stilistică unitară prin ţesătura tuşelor de culoare pe toată suprafaţa plastică nu este singurul lucru care dă coerenţă imaginii. Acordurile cromatice deloc stridente, sunt realizate prin rafinarea tonurilor, dar mai ales a nuanţelor. Albul este şi el colorat, găsim verde, roşu sau albastru în ocru, oranjuri în brunuri, albastrul este şi el stins cu ocru.
Dacă culoarea are o anume fluiditate, desenul rămâne, însă, cel care reţine cu precizie în limitele sale elementele motivistice. Liniile curbate care descriu elementele naturale intră în contrast cu dreptele care compun volumele caselor sau cu drumul din prim plan. O dozare inteligentă a raporturilor valorice dă claritate imaginii atât în succesiune pe verticală, cât şi prin succesiunea ritmată a suprafeţelor volumelor caselor din zona mediană.
Florența Pretorian (1902 – 1948)
Și-a efectuat studiile superioare în domeniul picturii de șevalet (respectiv educației plastice și caligrafiei) la Bucureşti (Şcoala de arte frumoase, 1920-1924 cu Ipolit Strâmbu, G. D. Mirea, Dimitrie Serafim) şi la Paris (Academia Scandinavă, 1930-1932 cu Othon Friesz şi Charles Dufresne). Se dedică activităţii didactice în învăţământul liceal, mai întâi în provincie, iar din 1928 la Bucureşti unde se mută definitiv. În capitala României desfăşoară o intensă activitate de creaţie originală, complementar muncii de profesor (în 1934 publică un remarcabil manual de desen, iar între 1939-1940 este inspector de desen în Ministerul Educaţiei Naţionale).
Creaţia sa a fost expusă public în România la Bucureşti (sistematic la Salonul Oficial între 1929-1948; frecvent la expoziţiile asociaţiei Femeile pictore şi cele ale grupului Mica antantă feminină între 1930-1939), apoi în expoziții de grup la Craiova, Braşov, Constanţa. În străinătate, picturile Florenței Pretorian au fost prezentate pe simeze din Paris (Salon des Tuileries, Salon d’Automne, Musée du Jeu de Paume), Belgrad, Praga, Bruxelles.
La Baia Mare, Florența Pretorian a activat în anii deceniului 1920 în calitate de colonist temporar, cu o frecvență anuală relativ constantă. A studiat sub îndrumarea lui János Thorma în coloniile studenţeşti de vară finanţate de Ministerul Cultelor şi Artelor de la Bucureşti, (1922, 1923, 1924), apoi a lucrat independent pe parcursul lunilor de vară ale anilor 1926, 1929 şi 1930 în cadrul coloniei artistice băimărene.
În timpul vieții nu a expus la Baia Mare. Abia postum, după aproape patru decenii de la trecerea artistei întru istorie, lucrări din creaţia sa au fost expuse începând din 1984 în mai multe expoziţii organizate de muzeul băimărean de artă: expoziţiile permanente Tradiţie şi continuitate în Centrul Artistic Baia Mare (1984-2009) și, respectiv, Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiţii şi inovaţii (începând din 2010); apoi, în expoziții temporare tematice organizate și prezentate public de Muzeul Județean de Artă «Centrul artistic Baia Mare – Centenarul Centrul Artistic Baia Mare. 1896-1996 (1996-1997); Achiziţii şi donaţii 2007-2008 (2009-2010); Valori ale artei băimărene (2010), Doamnele artei băimărene (2011), Centrul Artistic Baia Mare – Capodopere muzeale. Achiziții și restaurări 2007-2019 (2019).
Una dintre lucrările reprezentative din colecția Centrului Artistic Baia Mare, semnate Florența Pretorian este “Peisaj citadin băimărean cu strada Dacia”.
Florența Pretorian, Peisaj citadin băimărean cu strada Dacia
Inspirată, în timpul stagiilor de studii petrecute la Baia Mare (perioadele de vară ale anilor 1922-1924, 1926, 1929 și 1930), de frumusețea și „parfumul” discret medieval al străduțelor băimărene din zona Centrului Vechi, Florența Pretorian a pictat – cel mai probabil în 1924 – un frumos și expresiv peisaj citadin ce poartă astăzi titlul de înregistrare în inventrul muzeului nostru – Peisaj citadin băimărean cu strada Dacia, realizat în tehnica ulei pe carton, cu dimensiunile de 55,5 x 50 cm.: o lucrare care prezintă un conglomerat de clădiri vechi, format de corpurile înghesuite ale caselor situate astăzi strada Dacia, pe axa nord–sud a tramei urbanistice băimărene, înspre punctul de inserție în perimetralul Centrului Vechi.
Structura compoziției este una deschisă pe toate laturile tabloului, secvența surprinzând frânturi de ziduri care delimitează o străduță șerpuită și înghesuită, ce înaintează perpendicular pe planul tabloului către piața unde este situată, în fundalul imaginii plastice, silueta Turnul Ștefan. Acesta este centrul major de interes al compoziției: o prezență de mare însemnătate pentru definirea localizării zonei ilustrate, precum și pentru reliefarea identității locației, care devine astfel recognoscibilă. O fantă desenată de partea stângă a turnului – pe de o parte, și de partea dreaptă a corpului de clădiri din partea stângă a imaginii – pe de altă parte, lasă să se vadă cerul care coboară până sub mediana orizontală a tabloului. Astfel, întregul spațiu pictural se împarte în două mase compoziționale mari, diferite cantitativ și cromatic, care se dovedesc definitorii pentru structurarea compoziției. Din punct de vedere al dinamicii, compoziția este una statică, caracteristică generată de masivitatea și greutatea corpurilor de clădiri, de direcțiile verticale desenate de muchiile construcțiilor, precum și de mai multe orizontale suprapuse, situate în stânga spațiului compozițional.
Pe lângă toate acestea, Florența Pretorian provoacă, prin folosirea mai multor direcții oblice incidente, tensiuni generatoare de expresivități plastice care dinamizează compoziția într-o oarecare măsură, creând astfel un ansamblu echilibrat. Mai este de menționat, ca element important în structura compoziției, prezența motivului antropomorf, un personaj feminin care însuflețește tabloul și se constituie în alt centru de interes (secundar) al compoziției: o țărancă cu coșul în spate care se îndreaptă către piață și care prin deplasarea ei subliniază și susține direcția principală de mișcare din compoziție, adică înspre profunzimea peisajului citadin ilustrat.
Analiza valorică a spațiului pictural scoate în evidență folosirea cu preponderență a valorilor medii și evitarea deliberată a contrastelor valorice majore. Totuși, pentru realizarea adâncimii perspectivice a spațiului decupat secvențial, Florența Pretorian creează, inspirat, o alternanță valorică în care deschisul – situat în prim-planul din dreapta imaginii – se continuă cu o zonă de pasaj mai închisă valoric dispusă spre centrul compoziției, pentru ca apoi, în fundal, o mică suprafață deschisă să „împingă” totul spre privitor și să creeze astfel efectul perspectivic dorit.
Cromatica lucrării este una voit reținută, fără ostentație inutilă, pictorița alegând să folosească tonuri grave, în care accentele de tente pure lipsesc, pentru a putea crea o unitate armonică a contrariilor cromatice, fie ele și complementare. Dominanta este una rece, dată de multiple grizări și nuanțări de albastru, folosite atât la redarea zidurilor, a străzii și trotuarului cât și la redarea cerului. Totuși compoziția nu este lipsită de aportul caloric al culorilor roșu-brun, ocru-galben și oranj tulburat. Acestea sunt prezente în lucrare, dar nu provoacă un contrast exacerbat de cald-rece. În principal culorile calde sunt repartizate masei compoziționale din stânga spațiului plastic, iar cele reci sunt dispuse pe suprafețe mai întinse, corespunzător masei compoziționale din partea dreaptă, apoi la redarea cerului și a străzii. Și aici simțul desăvârșit al realizării echilibrului în spațiul plastic este pus în valoare de artistă prin crearea unei zone de pasaj cromatic, o trecere a culorilor calde, regăsite în masa compozițională din stânga imaginii, în cealaltă masă compozițională, pe o suprafață mai puțin întinsă, compusă de Turnul Ștefan și acoperișul casei situată în centrul imaginii. Raporturile cromatice sunt organizate de Florența Pretorian într-o ierarhie bine structurată, în care fiecare culoare este învestită cu importanța și rolul ei în alcătuirea structurii cromatice a picturii, care finalmente generează nota armonică a ansamblului. Modul în care sunt tratate suprafețele pictate scot în evidență picturalități sensibile, de o expresivitate aparte, realizate prin folosirea diversificată a tușelor care sunt în mare parte discrete, alteori imperceptibile, și pe ici pe colo mai pronunțate.
Ansamblul pictural evidențiază, în plan cromatic, afinități stilistice cu preponderență postimpresioniste, dar și conotații expresioniste. Pe de altă parte, tratarea corporalităților arhitectonice în mase compacte ample și solide, din pricina cărora se ițește și senzația unui monumentalism discret, iar apoi sublinierile lineare ale muchiilor de întâlnire/separare dintre masele corporale arhitectonice, evidențiază elemente de morfologie picturală care, dimpreună, evocă vocabularul unui cubo–contructivism moderat. Prin acest din urmă aspect, Peisaj citadin băimărean cu strada Dacia face notă aparte în repertoriul lucrărilor Florenței Pretorian, așa (și atât) cât le cunoaștem astăzi. Ea se încadrează, cu siguranță, între acele creații de început (dintre care prea puține ni s-au mai păstrat în circuitul public de azi), pe care criticul de artă Aurel Broșteanu le evoca, atât de expresiv, în comentariul din revista Gândirea consacrat celei de a treia expoziții personale prezentate de artistă la București în 1936 (februarie – martie, Salla Dalles): „… Primele pânze ale Florenţei Pretorian porneau de la impresia de culoare surprinsă cu gingăşie dar şi cu vigoare, la cel dintâi contact cu lucrurile. Ele puneau accentul pe elementar, astfel că apăreau mult simplificate în raport cu realitatea pe care o interpretau. Câteva aspecte de culoare şi câteva gradări de lumină erau în genere suficiente să constitue un tablou. Situarea lor în contraste, pe axa unei impresii dominante, concorda cu tendinţa de stilizare decorativă. De aceea, impresiei de culoare notată cu spontaneitate, i se atribuia un cadru formal, excesiv de schematic, şi, prin aceasta, arbitrar. El nu violenta, însă, datele experienţei, – reduse, în acest prim stadiu, la prea puţin, – ci doar le dădea o orientare spre decorativ, limitând astfel liberul joc al imaginaţiei realiste. (…) culorile din tablourile vechi erau întunecoase, nediferenţiate şi sărace (…). Situarea culorilor în contraste pretindea artistei să abuzeze de negru şi în general de teinte închise, după cum pretindea ca înfăţişarea culorii să fie cât mai brută şi mai săracă în nuanţe. Numai cu acest preţ se putea câştiga expresia elementară a momentului coloristic. (…) pânzele vechi puteau primi din afară un cadru formal, care să nu violenteze datele experienţei (…) interpretarea din lucrările vechi promova o formă eliptică, enunţată sumar şi atingând numai în treacăt realitatea (…). În trecut, materia avea un caracter abstract. Culorile păreau cerneluri absorbite în pânză. …” (Aurel D. Broșteanu, „Florența Pretorian…”, în Gândirea, Cluj, an XIV, 1936, nr. 4, aprilie, p. 213-214).
Prin întreaga sa operă, în care se integrează organic șiprezentul Peisaj citadin băimărean cu strada Dacia, Florența Pretorian – pe atunci o tânără artistă aflată la un început de carieră ce o consacră, astăzi, drept o exponentă exemplară a „interbelicului românesc” – demonstrează prin măsura talentului ei o valoare artistică de necontestat și scoate în evidență faptul că astăzi semnificațiile operei sale sunt, încă, prea puțin cunoscute și prea puțin prețuite de istoriografia românească de artă. Iar așezarea în contextul băimărean interbelic a artistei, dimpreună cu acest peisaj citadin băimărean de început de carieră, ne ilustrază o fațetă ce redimensionează și dinamizează imaginea „canonică” – deja îmbătrânită și depășită – despre „școala băimăreană” a peisagisticii cu „vegetație verde, castani înfloriți în alb/galben și cer albastru” !
– Servicii de creare site web
