La implinirea a 125 de ani de la moartea poetului nepereche, Mihai Eminescu, ar fi momentul sa ne intrebam, precum Vlahuta, ”Unde ne sunt visatorii?”… Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti”.
In cartea dedicata vietii lui Mihai Eminescu, George Calinescu a scris: ”Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”.
Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit sa lupte cu limba, i-a fost de ajuns sa se aseze in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei”.
Lucian Blaga vorbea, in ”Spatiul mioritic”, despre ”Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forta. Nu stiu in ce masura izbutim sa o facem sa devina idee forta. Pentru cresterea noastra intelectuala, pentru devenirea noastra spirituala, este o idee esentiala”. Sadoveanu exprima foarte limpede aceasta idee: ”Sa ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toti scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era vesnic obsedat de durata si de continuitate, care a gandit necontenit cum ar putea salva din cele trecatoare ceea ce este romanesc, a incercat sa salveze ordinea istorica proiectand-o intr-o ordine mitica. Numarandu-se printre cei inversunati dusmani ai timpului ucigator de forme, Eminescu a gasit un aliat pretios pentru inlaturarea celor doua categorii ingraditoare ale libertatii de gandire, timpul si spatiul”.
Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava”. Tot el, in poezia ”Inscriptie pe amfora LUI”, scria: ”Pasiti incet cu grija tacuta, fetii mei,/ Sa nu-i calcati nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toti, si cel mai teafar/ si-a inmuiat condeiul de-a dreptul in luceafar”.
Cum il definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus ca teiul e sfant. El e cel al carui nume nu se cade sa fie luat in desert. (…) El e cel care oricate desnadejdi ne-ar incerca ne da temeiuri ca totusi sa nu desnadajduim”.
Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ”omul deplin al culturii romanesti”. El adauga: ”Cu numele lui magic deschidem toate portile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice retinute sau sistemele de filozofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ti-l da o constiinta de cultura deschisa catre tot”.
Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Busulenga spunea: ”Ca o stea fixa, opera eminesciana lumineaza acum intregul cer al natiei dandu-i glorioasele ei raze, aratand participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este vesnica pentru ca actualitatea ‘marilor’ este eterna. Daca noi nu o vedem, este din pricina cecitatii noastre… (…) imi plac deopotriva Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Cand insusi glasul gandurilor tace/ Ma-ngana cantul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iata, cu totul altceva. Cuvantul isi regaseste si aici, ca in intreaga poezie eminesciana, valorile magice originale”.
Intr-un portret inedit facut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihailescu spunea’: ”Pentru a fi onesti si autentici, cand vorbim despre Eminescu, trebuie mai intai sa-l recitim. (…) Un student roman la Viena si Berlin, care stia germana si franceza, voia sa absoarba istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizica, etnopsihologie, geopolitica, sa faca simultan metafizica si gazetarie angajata. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat intru nimicnicia firii sale. Ce lectie mai sublima si mai trista, totodata, de romanitate se poate inchipui?”.
Marele poet Adrian Paunescu l-a descris pe Eminescu intr-o poezie care a fost pusa pe muzica de Alexandru Zarnescu, devenind foarte cunoscuta: ”Intr-o lume relativa/ Ce-a facut si-a desfacut/ Eminescu-i remuscarea/ Dorului de absolut/ Daca unu si cu unu/ Nu mai vor sa faca doi/ Eminescu este chipul/ Infinitului din noi./ Fara el oricare lucru/ Si-ar urma cararea sa/ Fara el chiar steaua noastra/ Dintre stele ar cadea/ Pe pamantul vechii Dacii/ Cand mai mare, cand mai mic/ Daca n-ar fi Eminescu/ Viata nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei ii e fiul/ Si Munteniei nepot/ L-a-nfiat intreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot/ Intr-o lume relativa/ Mai avem un nume sfant/ Eminescu-i Romania/ Tainuita in cuvant” (”Dor de Eminescu”).
Asemenea lui Paunescu, si poetul Grigore Vieru, care spunea ”Asa cum il iubesc pe Eminescu, iubesc si lacrima lui”, i-a dedicat o poezie, care pusa pe muzica de Ioan Aldea Teodorovici a devenit foarte cunoscuta si indragita: ”La zidirea Soarelui, se stie,/ Cerul a muncit o vesnicie,/ Noi, muncind intocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasare maiastra,/ Domnul cel de nemurirea noastra — Eminescu”.
Academicianul Eugen Simion declara: „Ne intoarcem mereu la Eminescu, pentru ca poezia lui nu s-a invechit. (…) Cred ca se insala cei care judeca poezia si proza lui Eminescu in functie de tendintele lui nationaliste si traditionaliste (…) cei care vad in Eminescu stramosul xenofobiei romanesti ori nu stiu sa citeasca, ori nu citesc ce trebuie”.
Bunul prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, nota, in scrierile lui despre marele poet: ” Eu rostiam la inceput vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea ca-i sfaram timpanul pocind vorbele, dar nu se supara (…) ca multi dintre gramaticii de atunci. Dupa parerea lui, cea mai dulce si mai bogata in sunete era rostirea moldoveneasca. Ea insa nu poate sa fie reprodusa prin literele pe care le avem. El staruia dar pentru rostirea bucuresteana si indeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simpla si poate sa fie fixata cu destula preciziune. (…) Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoita, cedand staruintelor puse de altii. Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma in care ii era reprodusa gandirea. (…) Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele”.
Referindu-se la relatia de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici marturisea: ”Eram in multe privinte foarte deosebiti unul de altul si am fost, cu toate aceste, buni, in mai multe randuri chiar nedespartti prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu sa vorbesc despre dansul, caci nu puteam s-o fac aceasta fara ca sa vorbesc si despre mine insumi. (…) Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, in genere, scriitor, ci om sufleteste apropiat, pe urma caruia am avut multe zile de multumire senina, si povatuitor in cele literare. Ani de zile de-a randul nu am publicat nimic mai inainte de a-i fi citit si lui ceea ce am scris, caci multumirea mea era sa-l vad pe el citind cu multumire cele scrise de mine. (…) Eminescu si eu ne-am imprietenit in iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi ii erau cunostintele in ceea ce priveste literatura tuturor popoarelor, istoria universala si cea romana indeosebi, filosofia tuturor timpurilor si limbile clasice si cea romana. (…) Eminescu era inscris la facultatea de filosofie, dar il vedeam regulat la interesantul curs de economie nationala a lui Lorenz Stein, precum si la cel de drept roman al lui Ihering — un tanar oaches, cu fata curata si rasa peste tot, cu pletele negre, cu ochi marunti si visatori si totdeauna cu un zambet oarecum batjocoritor pe buze — un albanez, imi ziceam, poate chiar un persian.(…) Mi-a ramas viu intiparita bucuria de a ma fi incredintat ca albanezul meu nu era persian, ci roman de ai nostri, si-n timpul mesei am avut o vie discutiune cu Eminescu, incat as fi stat pana seara”.
Despre perioada de la ”Timpul”, Slavici isi aminteste: ”Eminescu, om avantat, de o fire impulsiva, cu mintea luminata, cu sufletul plin de duiosie si cu o extraordinara cultura generala, era nesecat in gandire. (…) Adevarul e ca el era un om care traieste mai mult pentru altii decat pentru sine, vede toate cele ce se petrec in jurul lui, judeca drept, se bucura de cele bune si staruie cu indaratnicie pentru inlaturarea celor rele, deci nu numai poet si cugetator cu vederi bine lamurite, ci totodata si om de actiune inzestrat cu simt practic, care stie sa-si aleaga mijloacele si e totdeauna gata sa infrunte greutatile de orisice fel. Doi dusmani primejdiosi avem in fata noastra, zicea el, rautatea si prostia omeneasca. in lupta cu acesti n-avem sa discutam, ci sa lucram si mergem inainte”.
Un alt bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ion Creanga, spunea, intr-o scrisoare adresata poetului: ”Badie Mihai, Aceasta epistolie ti-o scriu in cerdacul unde de atatea ori am stat impreuna, unde mata, uitandu-te pe cerul plin cu minunatii, imi povesteai atatea lucruri frumoase… frumoase… Dar coscogemite om ca mine, gandindu-se la acele vremuri, a inceput sa planga… Badie Mihai, nu pot sa uit acele nopti albe cand hoinaream prin Ciric si Aroneanu, fara pic de ganduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iesul nostru uitat si parasit de toti. si dimineata cand ne intorceam la cuibar, blagosloviti de aghiazma cea fara de prihana si atat iertatoare a Tincai (…)”.
Sursa: Agerpres
– Servicii de creare site web
