Doliu pe Valea Vaserului. Are legătură cu Mocănița….

Doliu pe Vale Vaserului din Maramureș. Lajos Ivanciuc, Loici Ivanciuc,  mecanic CFF Vișeu de Sus, cel care conducea zilnic Mocănița, a trecut la cele veșnice.

„M-am născut în Făina, pe Valea Vaserului, în data de 24 decembrie 1937. Doar după o vreme au coborât, în oraş, cu mine deoarece era iarnă grea. M-au trecut născut pe data de 1 ianuarie 1938, şi aşa am rămas oficial. Mama era bucătăreasă la pădurarul Nedisch. Tatăl meu lucra la pădure, dar mai lucra şi ca brutar, a făcut pâine pentru oamenii de pe Valea Vaserului. Şi Emmerich a primit pâine de la el pentru că avea grijă de mine cât eram mic. Nu v-a povestit? Atunci erau mai multe familii în Făina, cu siguranţă vreo douăzeci: Dombosch, Seppi-Batschi, ce era vânător, Ticală, Baramy, Hapca şi alţii. Toţi au locuit în Făina, şi mergeau rar jos, în oraş. Chiar şi de Paşte râmăneau sus. Sfinţirea şi Paştele se sărbătoreau în Făina! În Făina erau de toate: un bufet, o alimentară, popicărie, chiar două, una era a nemţilor şi una a ungurilor. Şi apă minerală era în Făina, dar mai bună era în Şuliguli. Era umplută în sticle şi transportată în Ungaria, era o apă bună care nu se răsufla în timpul transportului. Înainte era şi o baie termală dar izvorul s-a distus pentru că au venit cu boldozeru şi au făcut drumul. Erau multe sticle verzi, cu capace de porţelan, am adus câteva jos. „Şuliguli Aqua Vis” era scris pe ele, chiar şi acum mai am câteva acasă. Sus pe deal, Iângă biserică era Castelul, se numea „Castelul Karori. Era mare, din lemn dar rău construit. S-a distrus! Doar fundamentele au mai rămas. Acolo locuia Nedisch, el a domnit în Valea Vaserului împreună cu Falger care era responsabil de animale şi de vânătoare. Amândoi erau angajaţi de austrieci. Mama mi-a povestit că era şi un cerb blând cu un clopot la gât, îl chema „Mischu” şi câteodată mai mergea şi în pădure, dar se întorcea de fiecare dată înapoi. Se auzea clinchetul clopoţelului. Aveau şi un urs pe lanţ. Cât era mic ne puteam juca cu el. După o vreme l-au dus în oraş la Ocolul Silvic, mult timp a mai fost acolo, dar nu s-a făcut niciodată rău chiar şi când a fost mare. Am fost mulţi copii în Făina, foarte mulţi. Cei mai mari mergeau cu vitele, dar nu trebuia să se uite mult după ele, se întorceau singure acasă. Ne jucam în scocurile din pădure şi pescuiam la baraj. La soldaţi era o garnizoană frumoasă în Făina, după ce au plecat ungurii. Întrebam de mâncare şi primeam de fiecare dată. Armata avea oi, vaci, o întreagă stână. Era şi un ţigan, Sambor se numea, ne punea pe măgarul lui până ce ne arunca. Ce distracţie era! Sambor ţinea vitele armatei. Biserica era părăsită şi după război ţineau animale înăuntru. Mai târziu, cu nişte prieteni, am renovat biserica. Pictura cu Sfânta Elisabeta era ascunsă în pod, noroc că nu a furat-o nimeni! Acum e iarăşi pusă deasupra altarului. Până după război se practica plutăritul deşi calea ferată funcţiona deja. Băieţii aveau măsurători din lemn la marginea râului. Aşa se putea vedea cât urca apa. Aşa ştiam totdeauna când coboară plutele. Nu vroiam să le scăpăm. Chiar şi mai târziu când trebuia să fiu la şcoală eram mult timp în Făina. La fiecare vacanţă mă duceam sus. Făina e frumoasă, foarte frumoasă chiar şi astăzi, nu spun asta că m-am născut acolo, ci pentru că aşa este. De mic am iubit CFF-ul, acolo voiam să merg! La 17 ani m-am angajat. Înainte lucram jos în hală ca fochist, pentru că eram puternic şi bine făcut. Mai târziu m-am calificat şi ca fochist de locomotivă, m-am dus la şcoală la Bucureşti. Am devenit şef de locomotivă şi specialist, chiar şi pentru locomotivă Diesel. Din 1954 mă duc cu locomotiva în vale, chiar şi astăzi mă mai duc! După război erau puţine locomotive, ungurii au luat multe cu ei. Aşa la început au tras caii vagoanele în sus pentru încărcarea lemnului. Încetul cu încetul a început iarăşi producţia. România trebuia să achite despăgubiri de război, aşa că lemnul mergea la ruşi. S-au ras suprafeţe întregi, s-a tăiat tot: lemn subţire, lemn gros, absolut tot. Unsprezece trenuri mergeau în fiecare zi, la Lostun două ture pe Vaser şi două pe Novăţ. Lemnul se ducea în Rusia, aşa era contractul! Atunci s-au făcut multe stricăciuni. O pădure bună trebuia să aibă cel puţin optzeci de ani, merge şi şaizeci dar mai bine ar fi o sută! Era un program în care nu doar se tăia, ci se şi replanta. După revoluţie nimeni nu a mai plantat, doar au tăiat. Am auzit că acum Ocolul Silvic poartă o politică nouă: de la Bardău în sus să fie pădure protejată, doar lemnul doborât de furtună, uscat ori bolnav să fie tăiat. Se vorbeşte că aşa va fi. În 1964 eram la şcoală în Cluj, atunci s-a terminat plata despăgubirilor de război către Rusia cu lemn, petrol si altele. ln pădure nu s-au mai făcut defrişări totale. S-a hotărât cât şi unde, aici un parchet, acolo lemnul uscat, dar în aşa fel încât să se regenereze pădurea, să rămâie sănătoasă. Lemnul se cobora la IF unde se prelucra. Mult era şi pentru mine şi minerit. Nu mai urcau atâtea trenuri, dar în schimb s-a conceput un plan concret: s-a calculat cantitatea de lemn pe cinci ani şi locomotivele ce erau necesare. Locomotivele peste număr au fost trimise la alt CFF, unde se făcea producţie mai mare. O locomotivă de 150 PS transpota doar cinci vagoane, dar planul nu s-a respectat, nu a fost bine. Aşa firma a avut de pierdut pentru că totul era calculat şi trebuia plătit. Era altă disciplină pe vremea comuniştilor. Locomotivele erau îngrijite, spălate periodic, pentru fiecare maşină era responsabil un mecanic în sistem titular. Se făceau obligatoriu reparaţii capitale din cinci în cinci ani, garanţia după reparaţii era de un an şi se făceau verificări. Aşa în 1964 aveam multe locomotive cu abur in Vişeu. Erau două MAV-uri, 313 şi 311, o locomotivă
Stai, îmi aduc aminte de încă una! Era MAV şi se numea „Nandor”. În total erau zece. Orenstein & Koppel era staţionată în Poiana Novăţ, deoarece înainte era un depou. Urca şi cobora cu trei vagoane în grabăn. Ruta era rea şi abruptă, mai târziu s-a renunţat la ea. Era un depou şi în Făina, cu un canal pentru revizii. Dacă iarna era grea ramânea o locomotivă o săptămână întreagă în Făina. Aceasta transporta vagoanele pe alte trasee. Atunci, în anii 60, când eram la şcoala pentru mecanic de locomotive, mulţi au spus că învăţăm degeaba, oricum în curând se vor închide toate CFF-urile din România. Era cu noi un ministru, un om distins şi a zis: în Vişeu va circula trenul ani buni, cu siguranţă va fi ultima linie care o să meargă. Şi a avut dreptate! După revoluţie au venit bani pentru reparaţiile traseului. Dar nu au făcut treaba cum trebe! Nu e interes şi disciplină! Trebe să meargă repede-repede, vor banii, dar treaba să o facă cum trebe, asta nu!”

SURSA: Album- Die Wassertalbahn – CFF Vișeu de Sus ”Mocănița” – Michael Schneeberger