Intr-o zi (16 martie 2014), n-am mai putut rabda tentatiei si m-am dus din Londra la Shakespeare acasa, adica in Stratford-upon-Avon, oraselul cu doar 20.000 de locuitori care traies¬te aproape in totalitate de pe urma marelui dramaturg. Fiind duminica, la primele ore ale diminetii, autostrada M40 nu a fost prea aglomerata, astfel ca intr-o ora si jumatate am ajuns la destinatie. Convins fiind ca oricare turist venit pe aceste meleaguri isi incepe periplul cu vizitarea casei in care s-a nascut marele Will si il sfarseste cu trecerea prin biserica Sfanta Treime (HolyTrinity Church), acolo unde se afla mormantul acestuia, am procedat dupa modelul clasic. Si daca te duci pe mana clasicilor, rareori gresesti.
Anul acesta, pe 23 aprilie, se implinesc 450 de ani de la nasterea lui Shakespeare, motiv pentru care intregul oras se pregateste de sarbatoare. Cu cateva zile inainte s-a deschis pe Hanley Street, langa casa unde s-a nascut, o aripa moderna care gazduieste portrete, busturi si scene din piesele sale, toate purtand tenta celor mai noi tehnici, alaturi de manuscrise si exemplare din opera dramaturgului. Pe un ecran generos sunt proiectate scene din spectacolele care au loc, cel putin unul in fiecare zi, pe una dintre scenele teatrale ale lumii. O intrare triumfala intr-un univers magnific, deocamdata imposibil de descifrat in totalitate de catre contemporani. Cei care deservesc amplasamentul sunt absolut impecabili din toate punctele de vedere.
Din salonul modern am pasit in gradina casei unde a copilarit Will. O gradina de vis, cu flori si arbusti din specii diferite, fiecare avand inscriptionata denumirea in engleza si latina. Am intrat apoi in casa in care a vazut lumina zilei viitorul zeu al literaturii universale. O tinda scunda, pavata cu lespezi de piatra, mobilata modest. Apoi o incapere unde intreaga familie lua masa. In capul mesei sta tatal John Shakespeare, un om descurcaret pentru vremurile acelea tulburi. Erau timpuri grele, mai ales din cauza ciumei care bantuia prin satele si orasele Angliei. Numai in Stratford cronicile mentioneaza peste 1.500 de morti din cauza flagelului ce nu avea leac la vremea respectiva. Era o adevarata minune ca un nou nascut sa supravietuiasca in acele conditii.
Tot la parterul imobilului se afla atelierul si magazinul lui John, confectionerul de manusi. Nu toata lumea putea sa practice acest mestesug aducator de venituri bunicele. In acea perioada regele tocmai daduse o lege prin care permitea ca la 1.500 de locuitori sa fie cate un confectioner de manusi. Era inghesuiala mare la obtinerea postului. Am intrebat-o pe doamna care gestiona incaperea cum se explica propasirea confectionerilor de manusi, intr-o tara unde temperaturile rareori coboara sub zero grade. Nu frigul iernii era reteta succesului, ci teama de transmitere a ciumei, muncile campului, gradinaritul, calaritul si ingrijirea cailor.
Oamenii de la curtea regelui nu erau prosti, dimpotriva, il indemnau pe suveran sa emita legi cu acoperire in practica de zi cu zi, inclusiv cea referitoare la purtarea manusilor de catre supusi. Una dintre ferestrele atelierului dadea direct in strada. Daca in atelier nu se gasea perechea de manusi solicitata de client, John ii punea palma pe o bucata de piele si trasa cu sapun dimensiunile acesteia. Clientul era poftit sa bea ceva la carciuma de peste drum, timp in care manusile erau croite si cusute. Nimeni nu pleca nemultumit de la geamul iscusitului John. Atat de dibaci era tatal lui Will in confectionarea manusilor, incat vestea i-a mers in afara localitatii, multi clienti venind special pentru a cumpara manusile acestuia. Asa se explica faptul ca batranul John a agonisit o avere frumusica, putand sa-l trimita pe Will la studii in Londra.
Am urcat la etaj, unde era dormitorul familiei. Un pat scund, in care dormeau parintii. Sub el, un fel de patut foarte ingenios, rabatabil, care putea fi perfect camuflat pe timpul zilei. Patru scanduri ce avea in loc de saltea cateva franghii din canepa dispuse de-a lungul si de latul. Alaturi, un lemn cu care se „acordau” franghiile, astfel ca tot timpul acestea sa stea intinse perfect. Se credea ca numai asa copilul va creste sanatos, fara sa aiba probleme cu coloana vertebrala. Copilul dormea cu parintii (daca intre timp nu se nastea altul) pana ce implinea varsta de cinci ani, dupa care era mutat intr-o camera cu ceilalti frati si surori. Pana la acea varsta toti copiii purtau rochite. Era o tactica de inselare a unor spirite care bantuiau locurile respective si rapeau baietii care nu se mai intorceau niciodata acasa. Mi l-am inchipuit pe micutul Shakespeare imbracat in rochita, cu parul numai bucle, jucandu-se in minunata gradina a lui John, prosperul negustor de manusi.
Am fost in destule locuri pe care am dorit sa le vad. Foarte rar mi s-a intamplat sa traiesc momentul intalnirii cu acele locuri asa cum am patit cand am intrat in biserica Sfanta Treime din Stratford. Am vazut de departe turnul ascuns parca intre copacii uriasi din superbul parc care o inconjoara. Stiam ca aici a fost botezat micutul Will, ca aici s-a cununat, la 18 ani, cu Anne Hathway, si ca aici, in altar, unul langa celalalt, se afla pentru eternitate mormintele celor doi soti.
Cu toate acestea, emotiile m-au coplesit pur si simplu. Poate ca lacrimile pe care nu mi le-am putut stapani se datoreaza si muzicii produsa de orga bisericii, admirabil manuita de un tanar instrumentist. M-am apropiat de mormintele celor doi si zau ca nu imi venea sa cred ca am reusit, totusi, sa indeplinesc unul dintre visele mele.
Am iesit din biserica in timp ce ploaia de primavara s-a pornit, asa cum se intampla de obicei, fara sa-si anunte venirea. O ploaie fara inceput sau sfarsit, o ploaie eterna, tipic englezeasca, dar care nu m-a deranjat cu nimic. Cred ca nici nu avea cum sa o faca in acele momente.
Sursa: Grigore Ciascai
– Servicii de creare site web
