A trecut vremea cand se iesea din arest pe baza de abces perianal incizat, adica un soi de buba pe fund care a fost taiata cu bisturiul si e musai ca posesorul fundului sa stea acasa, cu el in sus. Acum se vorbeste de trombofilie si boala Von Willebrand (Monica Iacob Ridzi), boli de inima (Gheorghe Mencinicopschi si Cristi Borcea), tumori canceroase la nivelul plamanilor (Dan Voiculescu), paralizie (Gigi Becali) sau cancer si infarct (Gheorghe Stefan – Pinalti). Or fi si alti suferinzi dintre greii de altadata ajunsi acum dupa gratii, dar sunt convins ca ii doare tot acolo unde ii durea pe vremea cand erau liberi si pe cai mari: in fund.
Normal ca nu se simt bine dupa ce ajung in celule. Se uita in stanga, in dreapta si nu le vine sa creada ca tocmai ei, cei ce pareau de neatins, sunt acolo. Erau convinsi ca in viata lor exista doar urcusuri si ca de coborat vor cobori doar in pamant, imbracati in patru scanduri. Din lemn exotic, normal. Pe care sunt manere aurite, iar sicriul are aer conditionat, pernute de matase si tot ce nu are romanul de rand cand traieste.
Caderea de pe cai mari este dureroasa. Nu te doare atat cazatura cat faptul ca au vazut ceilalti ca nu mai esti tu cel care stapanesti situatia, ci esti cel la care ei se uita acum de sus. Incepi sa te intrebi unde ai gresit si, dupa ce stai un pic de vorba cu ceilalti din celula, iti dai seama ca inchisoarea este o scoala de recalificare. Fiecare ii da lectii celuilalt, spunandu-i ce greseli a facut si cum sa faca sa nu le mai repete. Te macina gandurile si nu esti inca decis daca sa mai tragi pe cineva dupa tine (ca sa mai reduca din pedeapsa) sau sa il iei pe „Nu stiu, nu cunosc” in brate, gandindu-te ca, dupa ce vei fi din nou liber, cel pe care nu l-ai dat in gat te va ajuta.
Pui degetul la nas sa transmiti mesaje sau rogi pe cei ce te viziteaza sa le transmita ei celor ce ti-au fost alaturi sa stea linistiti, ca procurorii nu vor afla nimic de la tine. Ei stau linistiti, gandindu-se ca, indiferent daca vor fi judecati sau nu, condamnati sau nu, urmatoarele cateva generatii din familia lor o vor duce cel putin decent. Adica acel nivel de trai care este prevazut in Constitutia Romaniei pentru toti cetatenii tarii. Prevazut doar, nu si asigurat…
Vine partea cealalta apoi, a conditiilor de viata din inchisoare. Nu stiu de ce, dar sunt sigur ca fostii ministri, parlamentari, oameni de afaceri, alesi locali nu ajung in cele mai degradate celule din puscarii. Mai mult, sunt lasati sa isi ridice gradul de confort. Apar televizoare ultramoderne, aparate de gimnastica, surse de caldura, sunt lasati sa mearga la stomatolog in afara inchisorii si, dupa ce presa face scandal, sunt adusi din nou la conditiile de viata ale celorlalti detinuti. Fostul ministru al Tineretului si Sportului, Monica Iacob Ridzi, a scris pe blogul personal un „apel la reflectie”. „Am fost condamnata sa stau in frig, ma incalzesc – ca si celelalte detinute – cu sticle de apa incalzita la filtrul de cafea, am fost condamnata sa fac dus de 3 ori pe saptamana in cele 10 minute cat este apa calda acum (cele 10 minute le impart cu colega de camera pentru ca avem un singur dus – de fapt, o teava in loc de dus, dar ne bucuram ca niste copii cand o avem …”, scrie fostul ministru.
Altcineva scrie: „Stiu cum vine apa calda cand vine. Asta iarna, pe la inceputul lui decembrie, eram la calculator cand a venit. Da, decembrie. La Galati s-a dat tarziu drumul la caldura, ultimul oras din tara, si numai dupa ce a murit o batrana de frig in apartament. S-a dat la stiri. Era cat pe ce sa mor si eu, facusem 39 cu 2. M-am drogat cu medicamente, de-am putut ajunge la Iasi sa-mi lansez cartea. Si dupa aia numai intr-o smarcaiala am tinut-o. Nasul devenise o rana insuportabila.
Am auzit-o, atunci, venind. Am incremenit cu degetele pe taste cand am prins cu urechea siroitul lin, de izvoras, din perete. Siu-siu-siu! Apa cea calda! «tsdjk qerjarc jrcj n0irjvxmcirj q cv efv» a aparut pe monitor. Caci imi tremurau mainile de emotie. Apa calda, venind, e o muzica dumnezeiasca. O suflare divina prin fluierele instalatiei, un duh cald umpland pustietatile reci ale caloriferelor si reinviindu-le. Acolo era viata! I-am simtit freamatul cald napustindu-se in mine prin mainile puse febril pe calorifer, hai, hai, parca voiam sa smulg caldura ca pe ceva material si s-o mut mai repede de la un element la altul. A intrat prin maini si a trecut prin tot corpul, pana la talpi. Carnea, pe mine, s-a deschis ca o floare.
Da, stiu cum vine apa calda cand vine. Cum canta. Apa calda e arta, e iubire!”. Sau: „Oare cand imi fac rugaciunea la culcare, cele cateva cuvinte pe care le murmur de ani si ani de zile, Dumnezeu ma ia in serios daca ma rog asa nespalat? Se vede treaba ca nu prea. Daca El voia sa nu ne spalam, facea doar pamantul, fara apa”. Nu este dintre cei ce au avut si vor avea bani, are doar talent la scris si multi ani de presa in spate.
Viorel Ilisoi este, insa, condamnat si el, ca si ceilalti locuitori din Galati sa indure frig si mizerie. Ca si multi alti romani, de altfel, carora conditiile din puscarii li s-ar parea raiul pe pamant. Ei nu au plecat din palate ce se invart dupa soare. Nu au cazut de pe cai mari, ei nici macar pe un ponei nu au apucat sa se urce. De aia boala da numai in unii…
Sursa: Ioan Buda Tetu
– Servicii de creare site web
