EDITORIAL – Despre suferinte de… toamna

Acum multi ani, pe cand se potcovea purecele cu nouazeci si noua de oca de fier si tot urca pana la cer, adica in perioada studentiei mele, la Timisoara exista o trupa rock studenteasca despre care se dusese vestea peste mari si tari. Auzise de ea pana si Florian Pittis, cel care avea un cult pentru genul asta de muzica si care a acceptat sa isi inregistreze vocea sa inconfundabila pe una dintre piesele formatiei.

I-am cunoscut pe oradenii din trupa, l-am cunoscut si pe severineanul Manafu, cel care ulterior a ales sa se retraga pe taram natal, si apoi i-am cunoscut si pe cei ce au intrat mai tarzior in formatie, un clujean si un banatean. Povestea e lunga, ca toate povestile, si important este ca merge mai departe.

Au poposit si in Baia Mare, cu ocazia Festivalului Castanelor. Am constatat cu ocazia asta, stand de vorba cu colegi de-ai mei, ca gusturile noastre cu privire la piesa preferata sunt impartite. Eu sunt legat sufleteste de „Iarba prin par” sau „Un sfarsit e un inceput”, pe cand colegele fredonau „Daca vrei”, iar cei mai „rai” dintre noi stiau piese mai „dure” din repertoriul trupei.

Le spuneam, acum vreo 30 de ani, ca la piesele lor lipseste „slagareala”, partea aceea in care sa poata sa spuna catre public sa ridice manutele in aer si sa bata din palme, cantand „la-la-la” sau alte refrene usor de tinut minte si de fredonat. Ma bucura faptul ca baietii nu au renuntat la felul lor de a face muzica si ca mai rezista inca pe piata. E drept ca vocea lui Calin Pop nu mai e asa clara la tonurile inalte ca altadata, lucru pe care l-am remarcat si la Paul Ciuci, a carui voce de prin Costinestii anilor ‘80 imi mai rasuna in urechi. Nici fetele lor nu mai sunt asa ca atunci cand erau idolii tinerelor. Chiar am auzit o baimareanca spunand ca asa frumos era Ciuci cand era tanar… Cat am stat la concertul de miercuri seara, din Piata Libertatii, am vazut ca in fata scenei au fost insa si tineri care au apreciat muzica batranilor rockeri.

Am vazut trupe tinere care au deja fani, am vazut trupe vechi care si-au pastrat fanii si au cucerit altii, din generatiile care vin. Acesta cred ca este, de altfel, elementul care ii leaga si pe cei ce trec acum pragul fostului Cinematograf Minerul. Cei ce cunosteau cladirea din perioada in care aici rulau filme si-o amintesc asa cum era altadata si isi reactiveaza acel segment din memorie care are legatura cu cladirea si tineretea lor. Pe de alta parte, cei mai tineri, care intra abia acum in cladire, constata ca in arhitectura de altadata nu era „slagareala”, nu exista acea norma impusa ulterior, nu se vorbea de o sablonizare ce ducea la o crestere a productivitatii si, automat, la cres­terea numarului de apartamente ce se dadeau in folosinta. Totul era realizat cu migala, se punea accent pe bun gust si nu pe cantitate. Astfel pot fi descrise si evenimentele programate acolo, ce se adreseaza unui anumit gen de public.

Cam acelasi public, cred eu, se duce si la spectacolele din Piata Libertatii, un loc despre care artisti de opera din Cluj spun ca spatiul este potrivit pentru astfel de spectacole, ca au mai vazut locuri amenajate astfel si folosite pentru concerte de opera in Austria, dar in Romania nu.

Imi aduc aminte ca Anton Tauf, pe vremea cand era pe punctul de a nu mai fi director al Teatrului Municipal Baia Mare, spunea ca noi nu avem traditie culturala, ca suntem un oras de mineri care nu stim sa apreciem arta. Cam asta retin din lucrurile spuse atunci, la manie, de actorul clujean. Tare-s curios ce ar spune acum, daca ar vedea turnura pe care a luat-o o sarbatoare traditionala a baimarenilor.

Se vede clar schimbarea calitativa, incepand de la locurile in care se organizeaza multitudinea de evenimente pana la actele artistice in sine. Nu se va vedea o schimbare imediata in gustul publicului, trebuie aplicata metoda pipetei. Picatura cu picatura, actele artistice de calitate vor fi digerate de public. Nu conteaza din ce domeniu provin acestea.

Pot fi artisti foarte buni in pictura, in muzica, dar si in cioplit piatra sau facut statui din nisip. Loc este pentru toti sub acoperisul larg al Festivalului Castanelor. Iar acoperisul asta va fi mult mai mare atunci cand Baia Mare va fi capitala europeana a culturii. Nu are importanta daca va primi o diploma care sa ii autentifice acest lucru. Pasii pe care ii face o duc, usor-usor, spre acest statut.

Celelalte Cuvinte povesteau in piesa „Despre suferinte de iarna” ca intr-o iarna, prin februar, trecea vremea cu amar. Ma gandesc ca va veni vremea cand baimarenii vor spune ca suferintele lor din perioada Festivalului Castanelor sunt dulci si ca vremurile care vin dupa aceea sunt pline de amaraciune…

Sursa: Ioan Buda Țețu