Mai sunt trei luni si se implinesc 25 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie, din Piata Universitatii. Conform comunicatelor oficiale, minerii veniti din Valea Jiului au restabilit ordinea in zona si au plantat flori, lucru pentru care seful statului, pe atunci Ion Iliescu, le-a multumit personal. Tot oficial, conform evidentei de la comisiile parlamentare de ancheta, numarul ranitilor este de 746, iar numarul mortilor este de sase: patru morti prin impuscare, un decedat in urma unui infarct si o persoana injunghiata. Viorel Ene, presedintele „Asociatiei Victimelor Mineriadelor”, a declarat ca „exista documente, marturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnesti si Straulesti
. Cu toate ca am afirmat tot timpul ca cifra reala a mortilor este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis pana in prezent si nu a existat nicio pozitie oficiala impotriva” (Romania Libera, 12 iunie 2006). Nimeni nu a fost tras la raspundere pentru cele intamplate atunci, dar Ion Iliescu trebuie sa dea declaratii, din nou, despre acele vremuri. Inalta Curte de Casatie si Justitie a confirmat decizia procurorului general Tiberiu Nitu de redeschidere a anchetei in dosarul „Mineriada din 13-15 iunie 1990”, in care este implicat si fostul presedinte.
Marturisesc ca nu am participat la protestul „golanilor” din Piata Universitatii. Am fost doar la protestele din Piata Operei din Timisoara, din primavara anului 1990. Pe de alta parte, am fost in trenul care a dus minerii din Valea Jiului in prima lor deplasare catre Bucuresti. Era 29 ianuarie 1990 si a doua zi eu aveam spectacol in Bucuresti. Asa ca atunci cand am aflat ca pleaca tren din Petrosani (unde eram atunci) catre Bucuresti, gratuit, nu am ezitat si am urcat in el. Ma intalnisem cu un prieten, inginer minier la Lupeni, si am calatorit in acelasi compartiment cu el.
Era un tren unde nu erau conditii foarte bune de calatorie, dar nimanui nu ii pasa. Minerii fusesera adusi cu dubele de la mine pana in gara si aici au urcat in tren echipati de munca. Aveau cu ei topoare, furtunuri de presiune si chiar metanometre, aparate indispensabile in minele de huila din Valea Jiului. Dupa ce trenul a pornit din gara au inceput sa apara si ceva sticle cu alcool, ce treceau din mana in mana. Trenul a oprit doar in garile mari de pe traseu. Spre bucuria calatorilor, in fiecare gara erau asteptati cu lazi cu conserve, paine si lapte.
Ajunsi in Gara de Nord, minerii au fost aliniati si, insotiti de alti mineri, imbracati in salopete noi, au fost dusi in Piata Victoriei, ca sa imprastie protestatarii din fata sediului Guvernului. Am ajuns si eu in coloana si in fata sediului Guvernului, cu toate ca habar nu aveam cum se ajunge acolo. Si, banuiesc eu, nici badea Gheorghe din fundul abatajului de la Mina Petrila nu stia. Nu am stat prea mult in fata Palatului Victoria si am mers la caminele studentesti din Regie, unde am aflat ca ceea ce auzisera minerii ca se petrece in Bucuresti nu corespundea cu ceea ce stiau studentii.
Au mai trecut cateva luni si mineriada din 13-15 iunie m-a prins pe litoral, in Mamaia. In restaurantul unde activam atunci a venit si folkistul Mircea Vintila, care era ravasit de cele petrecute in Bucuresti. De la el am aflat ca minerii intrasera in clubul Universitatii, unde l-au cautat pe Vali Sterian. Norocul folkistului a fost ca plecase cu doar cateva minute inainte. M-am gandit atunci ca badea Gheorghe din fundul abatajului de la Mina Petrila nu stia ca exista Vali Sterian, ca el a cantat in balconul Universitatii, habar nu avea de club si nici ca Vali Sterian era acolo. Mi-am zis ca iar or fi fost mineri cu salopete noi, care i-au dus pe cei din Valea Jiului si pe la sediile partidelor politice ce nu erau de acord cu ramanerea Romaniei in sfera de influenta a Rusiei. A mai trecut ceva vreme si m-am reintalnit cu un prieten din perioada facultatii, care in 1990 era dispecer la Mina Livezeni.
Mi-a spus ca el si Gelu Voican Voiculescu hotarau cand sa plece trenurile incarcate cu mineri spre Bucuresti. Mi-a mai zis ca daca ar fi sa spuna tot ce stie despre mineriade nu si-ar mai gasi loc de stat in Valea Jiului, ci doar undeva, departe, in vreun colt pierdut al Romaniei. Asta zicea la doar cativa ani de la mineriade, cand salariile din domeniu cresteau de la luna la luna si Miron Cozma era un obisnuit al cabinetelor ministeriale. Minerii au ajuns atunci subiect de discutie in lumea intreaga. Caricaturistul francez Plantu mi-a aratat, in toamna anului 1990, caricaturi de-ale lui in care erau camioane cu carbune ce erau deversate in fata Palatului Victoria.
Laudati de Iliescu, minerii au ajuns sa fie huliti de masele largi si usor-usor si-au pierdut forta, odata cu disponibilizarile colective. Masa de manevra nu mai era necesara, democratia incepea sa prinda contur. Numai ca de suferit au avut doar ei, nu si cei care i-au chemat si le-au asigurat conditii pentru a ajunge in capitala. Daca nu ar fi fost chemati, daca ar fi fost opriti intr-un stadiu incipient, episodul sangeros din Piata Universitatii nu ar mai fi avut loc. Nu risca nimeni sa foloseasca politia sau armata pentru a goli piata de protestatari.
Prin decizia luata de Curtea suprema, procurorii pot dispune reinceperea urmaririi penale fata de Ion Iliescu, dar si fata de fostul director al SRI, Virgil Magureanu, Mihai Chitac (fost ministru de Interne, decedat), Victor Atanase Stanculescu (fost ministru al Apararii), generalul (r) Vasile Dobrinoiu (fost sef al Scolii de ofiteri de la Baneasa), Corneliu Diamandescu (fost sef al Politiei Romane), generalul (r) Petre Petre (fost comandant al unitatii de jandarmi 0575 Magurele) si Emil Dumitrescu (fost director al Directiei Cultura din Ministerul de Interne). Poate ca minerii vor fi „albiti” putin sau, chiar daca imaginea lor va ramane patata pe mai departe, vor fi gasiti si alti vinovati. Adevaratii vinovati…
Sursa: Ioan Buda-Ţeţu