„Biserica Greco-Catolică din România îşi înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în tradiţia bizantină. Dar găseşte, în afară de aceasta, o expresie a sa specifică, în Unirea cu Scaunul Romei, şi în rănile persecuţiilor din secolul al XX-lea, pe lângă latinitatea poporului său”… Mărturia martiriului şi profesiunea de credinţă în Cristos şi în unitatea Bisericii Sale se înalţă ca fumul de tămâie al jertfei de seară (cf Ps. 141,2) spre tronul lui Dumnezeu în numele întregii Biserici, bucurându-se de stima şi devoţiunea ei. (Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea – Scrisoarea apostolică la al III-lea Centenar al unirii Bisericii Greco Catolice din România cu Roma.
Aceste cuvinte pline de venerație ale Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne amintesc de rănile persecuțiilor ce aparțin înaintașilor noștri și care împodobesc frumusețea chipului lui Cristos și al Bisericii Sale, fiind patrimoniul universal al întregii Biserici. Aceste răni ale martiriului Episcopilor și ale credincioșilor noștri, sunt o adevărată rugăciune o scară către cer, care se înalță către Dumnezeu, precum o tămâie, o voce a simfoniei iubirii martirilor Bisericii Române Unite. Cuvintele profetice ale papei Ioan Paul al II-lea parcă anticipau evenimentul beatificării ierarhilor Bisericii greco-catolice din România care va avea loc pe Câmpia libertății din Blaj, de către Papa Francisc. În fiecare Liturghie, noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoare-i de viață Treimi…, participăm la jertfa Mielului lui Dumnezeu, ne unim în chip mistic cu heruvimii și serafimii dar și cu sfinții, martirii, fericiții și mărturisitorii Bisericii noastre, fiind toți martori plini de lumina și bucuria Învierii, pentru a-l întâmpina pe cel nevăzut înconjurat de cetele îngerești, în fața tronului lui Dumnezeu.
În anul 2003 mă aflam, împreună cu PS Virgil și cu părintele Juan din Spania în vizită la Înalt Preasfințitul Guțiu, arhiepiscopul de pie memorie al Clujului, un adevărat atlet a lui Hristos care a pătimit mult în temnițele comuniste. Ne-a primit în apartamentul său modest, cu multă bucurie, simplitate și dragoste frățească, încântat și de prezența părintelui din Spania. Acesta din urmă, plin de curiozitate și emoție deoarece se afla în fața unui adevărat martir care emana atâta bunătate și simplitate, l-a întrebat cum a reușit să supraviețuiască închisorilor, lipsurilor, prigoanelor de tot felul și suferințelor. Arhiepiscopul destul de discret, fără prea multe explicații ne-a răspuns: pentru că așa a fost rânduit de Dumnezeu…iar eu am adăugat: ce bine Înalt Preasfințite că dumneavoastră ați scăpat totuși de acolo…, dânsul răspunzându-mi cu tâlc: mai fericiți frate, de cei care au rămas acolo și au murit pentru credința în Hristos.
Această afirmație a Arhiepiscopului George m-a urmărit și m-a făcut să intru în taina ascunsă, în codul ascuns aș putea spune, cu adevărat mistic ai acestor oameni cu totul aparte. Pentru aceștia, Crucea nu este și nu a fost un simplu simbol, un decor estetic sau un concept abstract teologic, ci Crucea Mântuitorului a fost izvorul dătător de pace și lumină, Crucea a fost școala iubirii divine sau adevărata academie a închisorilor. Uneori suntem tentați să fugim de cruce deoarece nu înțelegem logica ei, după Cristos, prototipul jertfei din iubire și dăruire, și apostolii Bisericii Greco-Catolice sunt un mijloc, un instrument, o cheie de lectură a logicii gloriei Crucii și a suferinței care ne izbăvește de cel rău și care ne poartă: de la moarte la viață și de pe pământ la cer. Așa a fost rânduit ca destinul Bisericii noastre să fie unul zbuciumat, precum al Fiului lui Dumnezeu, iar pelerinajul pe pământ al arhiereilor noștri, al celor 7 corifei să fie precum drumul plin de credință al apostolilor și al tuturor marilor mărturisitori din toate timpurile.
O personalitate cu totul aparte pe lângă ceilalți episcopi martiri și un astru strălucitor în perioada persecuției a fost și Preasfințitul Alexandru Rusu. Pe toți episcopii noștri i-a unit același ideal, aceeași credință și dragoste față de Biserică și față de urmașul lui Petru în care se revelează pe deplin catolicitatea și unitatea Bisericii. Episcopul Alexandru Rusu a știut că adevărata glorie în viață este gloria iubirii, pentru că este singura care se dăruiește și dă viață, și într-adevăr “mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15,13). S-a născut la 22 noiembrie 1884 în Şăulia de Câmpie, din părinţii, tatăl Vasile, preot, şi mama Rozalia. A făcut studii gimnaziale la Bistrița și Târgu-Mureș, apoi a studiat teologia la Blaj iar mai târziu a fost trimis la Budapesta unde a obținut un doctorat în teologie. Pe 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot. A fost numit profesor, ajungând titular al catedrei de teologie dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj. După zece ani de slujire preoțească, în 1920 a luat conducerea gazetei Unirea, unde s-a distins ca un jurnalist de seamă şi ca om de o chibzuială și tenacitate vrednică de purtătorul de cuvânt al presei Bisericii Unite. În același timp, în calitate de rector, în timpuri grele, a condus cu multă competență, tenacitate și dinamism destinele Academiei de Teologie din Blaj. În anvergura personalității sale a reușit să îmbine ceea ce puțini reușesc să realizeze: o credință puternică în Dumnezeu, o vastă cultură teologică și profană și o extraordinară capacitate de slujire a lui Cristos. PS Alexandru Rusu era un „Păstor hotărât şi intransigent, care a luptat cu inimă pentru binele Bisericii şi al Neamului…un apărător zelos al credinței romane și al Sfântului Scaun”. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea lui ca episcop de Maramureş de către mitropolitul Vasile Suciu, episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu iar pe 2 februarie va urma instalarea în noua episcopie de Baia-Mare. În Liturghia de consacrare din 30 ianuarie Arhiereul spunea: “plec la Baia Mare ducând cu mine spiritul dragostei de credință și de neam, ce l-a sădit în sufletul meu Blajul nostru, plec ducând cu mine în inima mea amintirea Blajului, pe care o voi păstra, scumpă relicvă, în toate zilele vieții mele”. Preasfințitul Alexandru a fost un episcop al confluenței tradiției cu modernitatea, a înnoirii și întăririi sufletelor. S-a remarcat slujind Biserica în diferite ipostaze:
Ca ostenitor de vază în „lumea culturii, remarcându-se ca un polemist redutabil în apărarea Bisericii Române Unite cu Roma în perioada interbelică” nu a neglijat nici atenția sa față de lumea politică pe care a încercat să o facă sensibilă la mesajul lui Hristos și al Bisericii. Îl putem defini ca fiind un sacerdot contemplativ în lume, dinamic și atent la cei nevoiași și oprimați.
A fost din punct de vedere pastoral un adevărat părinte și o adevărată icoană a lui Cristos. Era foarte “apreciat pentru integritatea caracterului, bărbăția în apărarea Bisericii şi grija de progresul sufletesc al credincioşilor…. de asemenea a fost un duhovnic excepțional, s-a îngrijit ca și catedrala să aibă un confesional, unde mulțimile de penitenți au trecut pe sub patrafirul lui preoțesc descărcându-și sufletele de povara păcatelor”. Noul vlădică al Maramureșului reprezenta imaginea Arhiereului autentic care „nu alungă, ci adună pe cei pierduţi, nu divide, ci uneşte şi sfătuiește pe credincioși, nu minte, ci spune întotdeauna adevărul, nu critică, ci judecă cu perspicacitate, imparțialitate şi corectitudine, nu din interes sau simpatii umane, ci din dragoste faţă de adevăr şi Biserică, nu se impune, ci propune, nu răneşte, ci vindecă, nu irită, ci calmează, nu învinge, ci convinge, nu ceartă, ci tratează cu blândeţe, dar şi cu fermitate atunci când este necesar…”. Episcopul Alexandru Rusu a avut și un mare zel apostolic și misionar, fiind un păstor neobosit, mereu prezent în mijlocul preoților și al credincioșilor, fiind și un iubitor al vieții monahale. Conștient de faptul că mănăstirile reprezintă un adevărat focar de viaţă spirituală şi cultură, sub păstorirea sa s-au organizat numeroase pelerinaje la Bixad și Moisei și s-au tipării multe cărți, de asemenea a ținut multe misiuni populare.
A slujit Biserica ca luptător împotriva dictaturii ateo-comuniste.
După o intensă activitate pastorală și misionară în slujba Bisericii, în martie 1946 Sinodul Mitropolitan l-a ales pe episcopul Alexandru Rusu mitropolit, alegere recunoscută de Sfântul Scaun dar nerecunoscută de guvernul de atunci. Începea noaptea întunecată a Bisericii Greco-Catolice și lupta directă împotriva răului a episcopului Alexandru Rusu și ai celorlalți confrați ai săi întru episcopat. Episcopul atunci când a primit arhieria anticipa și prevedea în mod profetic prigoana care bate la poarta Bisericii Române Unite, făcând exegeza cuvintelor Mântuitorului: „În lume scârbe veţi avea… cutezaţi, Eu am biruit lumea!”. Aceste cuvinte au îmbărbătat pe apostolii, mai înainte lași și fricoși, de au predicat cu atâta eroism pe Cristos cel răstignit. Cuvintele acestea îndrăzniți eu am biruit lumea, formează istoria primelor veacuri ale Bisericii…aceste cuvinte erau lozinca atâtor Sfinți și Sfinte care se ridică la cinstea altarului”. Într-adevăr, profeția devine realitate și la 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus pe rând la Dragoslavele, Mănăstirea Căldăruşani, apoi la Sighetul Marmaţiei. În închisori a fost umilit, insultat, pălmuit și bătut, a răbdat frigul și foamea precum a suferit și multe rechizitorii inumane… Deși „cu toate metodele de exterminare şi înfometare” PS Alexandru Rusu și ceilalți episcopi „au rămas neatinşi în moralul lor, câştigând chiar şi admiraţia celor ce îi păzeau”. Supraviețuiește penitenciarului din Sighet şi astfel este mutat la Curtea de Argeş, apoi va fi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957, Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând mai întâi la închisoarea din Dej și apoi la Gherla. În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, în ziua de 9 mai, al aceluiași an, trecând la cele veșnice.
Mărturia doctorului deținut politic Cornel Petrassevitch arată că, deși episcopul Alexandru era bolnav, extenuat și slăbit de suferință, era capabil datorită caracterului său foarte puternic să țină slujbe și să ridice moralul celorlalți deținuți, episcopul fiind deja conștient de faptul că se apropia de întâlnirea cu Domnul. În luna mai 1963 nu se mai putea da jos din pat. M-a rugat să-l las să țină ultima slujbă din viața lui. L-am rugat să fie cât se poate de scurt, căci mă temeam, la acest efort, să nu facă un accident vascular. Răspundeam la slujbă.
A predicat despre testamentul lui Cristos. A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau. Nu am avut puterea să-l opresc și nici nu putea fi oprit.
La sfârșitul slujbei era fericit că și-a făcut ultima datorie. Mi-a spus: «Doctore, ai să scapi. Eu mai am câteva zile de trăit. Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.» I-am promis.
Amintim aici și mărturia părintelui Emil Riti cu privire la momentul morții:
„[În ziua morții] s-a spovedit, l-am dezlegat și am făcut canonul împreună. Era fericit. A urmat apoi masa, după care toți s-au culcat. Eu stăteam pe marginea patului, iar el stătea întins în pat, întors pe partea dreaptă, cu fața spre mine. Spuneam împreună cu voce redusă rozariul. La ora 16.00 gardienii băteau toaca, semn că se schimba tura. După acest semnal, am văzut că episcopul Alexandru Rusu s-a întors foarte rapid pe spate, a scos mâinile de sub pătură, le-a pus pe piept și a zis: «Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice». N-a mai terminat. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios. „A suferit ca un sfânt şi a murit senin ca un martir…” Suferinţa Episcopului Alexandru Rusu și a celorlalți episcopi nu se poate cuantifica în toată profunzimea și dramatismul ei, “ea este pur şi simplu suferinţă: nu este mai puternică într-o parte sau alta, nu putem noi să ştim cât de acută şi de profundă a fost, nu putem să ne arogăm merite noi cei de astăzi pentru suferinţele celor de ieri. Iubiţi Fraţi, lanțurile voastre, lanțurile enoriașilor voștri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi lovite”. (Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, Catedrala “Sfântul Iosif” 8 mai 1999).
„Nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fp 4, 20), apostolii şi apoi urmaşii lor vorbesc și predică Evanghelia cu tărie, propovăduiesc credința prin rugăciune şi prin viaţa trăită în mod creştinesc coerent. Nici noi, generațiile prezente nu trebuie să uităm niciodată martiriul înaintaților noștri, să fim mândri de moștenirea de credință primită de la aceștia, să-i cinstim și să venerăm cu adevărat memoria lor nu doar prin cuvânt ci și prin fapte, care să fie la înălțimea chemării și vocației Bisericii Greco-Catolice. Splendoarea mărturiei de credinţă şi lucrarea generoasă pentru unitate trebuie să fie mereu însoţite în Biserică de angajarea neobosită pentru adevărul în care se purifică şi se consolidează dinamismul speranţei. (Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, Catedrala “Sfântul Iosif” 8 mai 1999). Adevărul, libertatea de fii ai lui Dumnezeu, credința și viața să ne unească pe toți în același spirit al unității și iubirii, în spiritul martirilor Bisericii Greco-Catolice și ai atâtor martiri din întreaga Biserică și din toate timpurile. În pragul beatificării lor, să cultivăm cu toții și păstrăm valorile și crezul pentru care Alexandru Rusu și ceilalți episcopi și-au dat viața, să facem ca martiriul lor să aducă și mai mult rod prin munca, exemplul și sacrificiul nostru. Noi suntem și facem acum prezența lor mai vizibilă în Biserică și societatea românească. Fie ca roadele credinței aduse de dânșii și talanții primiți de la martirii Bisericii Greco-Catolice să le fructificăm și multiplicăm prin răbdarea și ascultarea prezenței lor tainice și nevăzute care se face prezentă prin rugăciune și mai ales în Sfânta Liturghie. Să avem capacitatea să-i ascultăm… ei ne vorbesc și acum în prezent nu doar în trecut, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit: minte către minte, suflet către suflet, inimă către inimă. Preasfințitul Alexandru Rusu a avut un drum luminos de credință, un drum frumos și adânc, un drum înălțător.
Pr. Vasile Buda – Protopop de Madrid
Sursa egco.ro
– Servicii de creare site web
