Viata omeneasca (atat in sens crestin si duhovnicesc, cat si in sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu. Pentru ca ea vine de la Dumnezeu, stapanul ei absolut este Dumnezeu insusi. Viata umana este o realitate irepetabila, de aceea ea trebuie aparata si ingrijita in orice moment s-ar gasi purtatorul acesteia.
Fiind creata de Dumnezeu, viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie ca se va manifesta in mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intram in si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizeaza insa intre intrarea si iesirea ei in/din istorie.
De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabila fata de propria-i viata. La fel si atitudinea societatii fata de viata membrilor ei a fost variabila. In Sparta antica, spre exemplu, copiii handicapati erau lasati sa moara, lucru aprobat chiar de filosoful Platon (Republica III, 906).
De altfel, filosofia greaca a fost favorabila sinuciderii si suprimarii celor care deveneau povara pentru altii. Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor, inclusiv pe cele referitoare la modul parasirii lumii acesteia. Prin urmare, in Imperiul Roman a existat practica de a lasa sa moara nou-nascutii cu malformatii. Acest obicei s-a continuat pana in cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea, cand – sub influenta crestina – imparatul Valens avea sa-l interzica.
Se stie, deopotriva, ca in Roma antica sinuciderea era considerata o moarte onorabila. Crestinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viata si sensul acesteia, iar pe de alta parte originea suferintei si a rostului acesteia (ingaduit de Dumnezeu), a adus modificari radicale in ceea ce priveste respectul fata de viata omeneasca.
Viata in trup este viata a persoanei, iar de viata persoanei umane nimeni nu poate dispune dupa bunul sau plac; persoana chiar in suferinta, are o valoare inestimabila. Iar, suferinta, cand nu este consecinta imediata sau indepartata a unor pacate, este o realitate ingaduita de Dumnezeu, stiut fiind ca „suferinta aduce rabdare si rabdarea incercare, iar incercarea, nadejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Sa nu ucizi!” ( Exod. 20, 13).
Persoana nu se epuizeaza in viata sa biologica, nici nu se realizeaza exclusiv in conditia sa pamanteasca, iar viata in sensul biologic al cuvantului, este conditia fundamentala in vederea pregatirii persoanei umane pentru Imparatia lui Dumnezeu.
Crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar incerca ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar incerca sa-si ridice viata. Societatea general -umana evalueaza insa, fara a tine cont totdeauna de valorile crestine promovate de Biserica. Asa se explica faptul ca, alaturi de punctul de vedere crestin cu privire la respectul fata de viata si de purtatorul acesteia, au existat si s-au dezvoltat si alte atitudini fata de viata umana, incat a aparut o adevarata cultura a mortii.
In secolul al XVI -lea Thomas Morus ( 1478 – 1535) a vorbit de practica uciderii bolnavilor in imaginara sa insula (Utopia), practica pe care el o socotea ( in cartea cu acelasi nume) drept „act de intelepciune, religios si sfant”. Mai tarziu, un alt englez, Francis Bacon ( 1561 -1626) a creat termenul de euthanasie ( – ) intelegand prin acest termen modul de a muri mai usor, moartea buna.
Daca, initial, prin „moarte buna” se intelegea moartea primita cu seninatate, datorita unei vieti morale superioare sau datorita eforturilor medicului de a alina durerile si a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior, termenul si-a modificat sensul, desemnand omorarea cuiva din mila sau curmarea fara durere a vietii cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru anumite tipuri de societate sau curmarea unei vieti inteleasa ea insasi fara sens din cauza suferintelor cumplite.
Pierzand sensul transcendent al fiintei umane, omul modern nu mai este capabil sa recunoasca valoarea inviolabila a propriei vieti, ajungand astfel, in situatia de a propune eliberarea de viata ca si cum ea ar fi un simplu obiect. Asa au procedat in 1974 un grup de 300 de oameni de stiinta, intre care si trei laureati ai premiului Nobel (Jacques Monet, L. Pauling si G. Thanson) care au semnat celebrul „manifest privind eutanasia” (din revista americana „The Humanist”) prin care cereau legiferarea eutanasiei pe motiv ca „este imoral sa tolerezi, sa accepti sau sa impui suferinta”.
Fiind amplu mediatizat, acest document a dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe care trebuie sa o aiba omul si societatea fata de suferinzii in stare terminala. Pana acum s-au format trei puncte de vedere in acest sens, si anume:
1) Vitalismul; potrivit acestuia, trebuie mentinuta viata biologica cu orice pret si cu toate mijloacele. Insa, sub aparenta ca apara principiul sfinteniei vietii, curentul acesta, va spune parintele John Breck, „este, de fapt, o forma de idolatrie biologica care plaseaza valoarea abstracta a existentei fizice mai presus de nevoile personale si de destinul final al pacientului.” (Darul sacru al vietii, Patmos Cluj, 2001, p. 257). Necrezand in nemurirea sufletului, in dainuirea persoanei si dincolo de structurile biologice ale existentei, vitalistii se „agata” pur si simplu de alcatuirea temporara trupeasca a omului, cautand sa o invesniceasca asa cum este ea in conditiile istorice date.
2) Al doilea punct de vedere afirma ca pacientii aflati in agonie trebuie lasati sa aleaga timpul si modul in care vor sa moara „cu demnitate”. Expresia „moarte cu demnitate” poate sugera insa omuciderea si sinuciderea. „Moartea cu demnitate” nu trebuie sa duca spre hotararea privind timpul, modalitatea si eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau se poate sinucide, ci spre acel sfarsit (randuit de Dumnezeu) „fara durere, neinfruntat si in pace” pentru care nu este nevoie sa ucizi pacientul sau sa-i sugerezi sinuciderea, ci sa-i alini suferinta. Pentru aceasta, trebuie ca pacientului sa i se garanteze libertatea de a decide cu privire la tratamentul bolii in stadiul terminal si sa i se arate solidaritate si compasiune de catre cei din jur (familie, prieteni, personal medical), sa i se administreze medicatia adecvata pentru usurarea suferintelor fizice si psihice (care ar putea deveni insuportabile si chiar „dezumanizante”), incat pacientul sa moara cu maximum de constiinta si minimum de durere.
3) Al treilea punct de vedere sustine ca, intr-un anumit moment din procesul mortii, oprirea tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de sustinere a vietii) poate fi acceptata din punct de vedere moral, permitindu-i astfel pacientului o moarte naturala. Este eutanasia pasiva, cu care Biserica nu poate fi de acord. Ca este activa sau pasiva, eutanasia este omucidere, asa cum reiese, de altfel, din definitia pe care o gasim in Declaratia Drepturilor Omului, potrivit careia „prin eutanasie se intelege o actiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intentii, provoaca moartea in scopul eliberarii de orice durere”. Eutanasia se situeaza deodata la nivelul intentiilor si al metodelor folosite. In acest sens, juristul italian Marcozzi va spune ca prin eutanasie se intelege suprimarea fara durere sau „din mila” a vietii celui care sufera sau considera ca ar putea suferi in viitor in mod insuportabil (Cf. Elio Sgreccia si Victor Tambone, Manual de bioetica, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti 2001, p.284).
In literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificata in functie de doua criterii:
1. Dupa modul si mijloacele de realizare,
2.In functie de acordul bolnavului.
Avandu-se in vedere primul aspect, s-au formulat conceptele de: eutanasie activa, in cazul cand ea este realizata prin actiunea medicului (cand acesta administreaza o substanta letala) si eutanasie pasiva, in cazul cand ea se produce prin omisiune sau inactiune. Conceptul de eutanasie pasiva este plin de capcane. Creat de sustinatorii eutanasiei, acest concept poate obisnui opinia publica cu ideea ca recunoasterea imposibilitatii de a mai face ceva pentru imbunatatirea starii clinice a bolnavului si imposibilitatea acceptarii puctului de vedere vitalist, (mai ales in cazurile de moarte cerebrala), ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu vremea, va fi posibila chiar acceptarea eutanasiei active. Iata de ce conceptul de eutanasie pasiva este fals, este o capcana.
Din punct de vedere al acordului bolnavului, eutanasia poate fi:
1. voluntara, cand, in depline facultati mentale, pacientul ia hotararea sa i se curme viata;
2. nonvoluntara:
a) in cazul in care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai poate lua vreo decizie;
b) in cazul neadministrarii hranei sau a tratamentului unui nou nascut plurimalformat;
c) in cazul bolnavului aflat in coma profunda. (Atentie! Coma profunda nu se confunda cu moartea cerebrala).
3. involuntara, in cazul condamnatilor la moarte.
De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei.
Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin inseamna a participa la viata in Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Hristos, prin suferinta ta, participi intr-un anume fel la suferinta si patimile lui Hristos. Mantuitorul Hristos nu a asumat suferinta in mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. In absurdul ei (in mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care insa nu-l putem descifra intodeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Hristos a avut sens- Invierea- si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare , cand va fi raportata la Hristos.
Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act impotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru ca, in ultima instanta, aceasta inseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.
Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza, medicul (valorificand vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii.
In cazul in care sfarsitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfarsit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta in curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana in clipa cand se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramana rezultatul unui proces natural si, pe cat posibil, in deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si in special scopul medicilor este de a fi in slujba vietii pana la capatul acesteia; or omul traieste chiar si atunci cand se afla in stadiul terminal al vietii fizice.
In cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor in vederea usurarii durerii provocata de boala: in primul rand a celor de natura spirituala, intelegandu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar in al doilea rand, de natura medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzatoare si a tratamentelor paleative.
Eutanasia nu poate avea justificare nici medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a incalcat menirea si comite un pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu privire la sensul vietii.
Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta creata. Atunci cand survine in viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu ” unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”.
(Document redactat de Comisia nationala de biotetica a Bisericii Ortodoxe Romane si adoptat ca pozitie oficiala de catre Sfantul Sinod in iulie 2005)
Biroul de presa al Patriarhiei Romane
Sursa: BOR
– Servicii de creare site web
