Fericitul Valeriu Traian Frențiu ca un apostol din alte vremuri ale credinței creștine, a luptat, neobosit și nebiruit, împotriva tuturor acelora care, rătăcind pe căi greșite și înșelătoare, au săpat la temelia credinței și, prin aceasta, la însăși temelia neamului românesc. Ca un bun român, originar din Reșița, Episcopul Frențiu și-a îndeplinit făgăduința solemnă de a pune toată munca și toată râvna pentru unificarea sufletelor și pentru consolidarea patriei, prin întărirea și înălțarea spirituală și morală, culturală și națională, pentru apărarea și preamărirea Bisericii Române Unite, pentru binele poporului român.
Fericit a fost Episcopul Valeriu Traian când Domnul l-a chemat la Sine, căci povățuit de învățăturile Mântuitorului a căutat întotdeauna să le împlinească, știind că la finalul acestei vieți își va primi răsplata care i s-a pregătit în ceruri. În clipa cea mai de pe urmă, Arhiereul Isus Cristos, cel căruia i-a slujit cu timp și fără de timp întreaga viață, i-a spus în celula de la Sighet, înnobilată de episcopii încarcerați ca și Catedrală a Bisericii Martire Greco-Catolice, următoarele cuvinte: „Fericiți sunt cei care suferă în lumea aceasta, căci vine timpul, când dezbrăcând veșmântul ce le pricinuia atâtea dureri, se bucură dobândind cununa fericirii veșnice; Fericiți cei blânzi, cei flămânzi și însetați de dreptate, căci se vor sătura privind strălucirea dumnezeirii, se vor milui cu harurile cele îmbelșugate și se vor îndulci de bunătățile cele nepieritoare.”
Fiind curat cu inima până ce Domnul l-a chemat la Sine, Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu s-a învrednicit a fi lăcaș al Spiritului Sfânt, rodind bucurie, pace și îndelungă răbdare. Fiind Apostol al adevărului suprem, Dumnezeu l-a învrednicit ca să se numească fiul al Său preaiubit, dăruindu-i răsplată fericirii veșnice. În acea clipă, fața sa a strălucit de o aureolă de fericire, căci a putut să spună liniștit cu Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, credința am păzit, iar acum merg să primesc cununa, care mi s-a pregătit.”
Episcopul Frențiu a fost în întreaga lui viață un om blând și smerit, milostiv și drept, cu inimă curată, căutând permanent pacea și urmându-o pe ea. Ca tânăr Arhiereu în scaunul Episcopal al Eparhiei de Lugoj (1912-1922), Înalt Preasfinția Sa spunea: „Nu s-a înălțat inima mea, nici nu am căutat cele înalte, ci doar voia lui Dumnezeu Atotputernicul!”. Bine pregătit pentru înalta și greaua misiune ce i s-a încredințat, Episcopul Valeriu a știut să cârmuiască cu multă înțelepciune biserica, lucrând din răsputeri pentru înălțarea clerului și cultivarea lui, pentru educarea tinerilor în școlile de renume pe care le-a creat atât la Lugoj, dar mai ales la Oradea, pentru construirea unor edificii culturale impozante, atât prin arhitectura lor, dar mai ales prin lucrarea de educare care se desfășura în cadrul lor.
Timpul cel îndelungat, cât a păstorit Eparhia de Oradea Mare (1922-1941 și 1947-1948) n-a căutat să adune nimic pentru sine, știind că toate acestea sunt nefolositoare pentru un adevărat păstor sufletesc, ci tot ceea ce a agonisit cu multă trudă a direcționat spre edificare culturală și spirituală. Câte lacrimi a șters, câte nevoi a ușurat și cât bine a făcut, le știe numai bunul Dumnezeu, iar acestea se vor vedea pentru veșnicie… Întreaga Sa activitate Arhierească s-a măsurat cu dreptarul dragostei creștine, căci Mântuitorul zice: „din roadele lor îi veți cunoaște pe ei… pomul bun roade bune face, iar pomul rău roade rele face.” (Mt 7, 16-17). Opera Sa Arhierească a fost condusă pe deplin de dragostea creștină, despre care vedem că Apostolul spune că aduce roade cu adevărat minunate.
Doar privind la activitatea sa, care ne este pusă înainte, ne dăm seama că viața Înalt Preasfinției Sale a fost înnobilată de această divină virtute – dragostea creștinească! Deși bătrân cu trupul, Episcopul Frențiu era veșnic vesel și tânăr cu spiritul și limpede cu mintea până în ultima clipă, iar toate acestea se datorează sufletelor încălzite și adăpate la izvorul cel binefăcător al dragostei creștine față de biserică și neam. Curățenia sufletească din care porneau faptele lui, viața simplă și nepretențioasă, călăuzită de seriozitatea principiilor creștine și unită cu o desăvârșită cinste în raporturile lui cu cei mai mari ca și cu cei mai mici, au făcut ca el să fie privit ca model multilateral al turmei sale.
Înalt Preasfinția Sa a voit să îndeplinească întocmai până la final cuvintele Domnului Isus Cristos, voind să-și dea sufletul pentru biserica încredințată păstoririi lui, întrunind calitățile adevăratului păstor, calități cerute de Sfântul Apostol Pavel, care îi spune lui Timotei, unul dintre primii episcopi creștini: „Fă-te exemplu credincioșilor în cuvânt, în petrecere, în iubire, în credință, în curăție” ( I Tim. 4, 12). Aceste îndemnuri le-a urmat întreaga Sa viață și nu a pierdut niciodată ocazia de a recomanda, ba chiar impune subalternilor cinstea ca o primă datorie, spunându-le: Vă cer cinstea, cinstea și credința în Dumnezeu. Cu cinstea învingeți lumea, cu credința vă apropiați de Dumnezeu. Blândețea pilduitoare pe care o emana din chipul blajin o împărțea cu prisosință turmei încredințate. Acea blândețe ridica pe cei de jos și nu cobora pe cel de sus; o blândețe care permanent aducea liniștea, chiar și în sufletele cele mai tulburate.
Despre starea de sănătate, iar mai apoi trecerea în veșnicie a Episcopului Valeriu Traian Frențiu, Fericitul Episcop Iuliu Hossu relatează în Memoriile sale: „Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de mai multe ori noaptea ședea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simțea mai rău; lua picături de valeriană, apoi, liniștindu-se, se așeza iarăși, la odihnă; suporta toate fără nici o nerăbdare, liniștit întru toate (…) De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborâ fără sprijin. La coborâre și urcare îl ajuta părintele Cori; picioarele i se umflau tot mai mult, au început să i se umfle puțin și mâinile, și mai târziu urca umflătura până la brâu; priveam cu toții cu durere agravarea stării iubitului frate; Cori îl îngrijea, ca un fiu iubit, în tot ce putea; din tot ce primea Ionel Suciu, îl servea, iar Ionel avea o adevărată bucurie văzând că astfel îl poate ajuta pe fratele Valeriu, care era din ce în ce mai slab; îi pregătea pătrățele de mămăligă rece, punând deasupra un strop de marmeladă, și le servea ca prăjitură.”
Vineri 10 iulie 1952, dimineața, Episcopul Frențiu a cerut Episcopului Iuliu Hossu ca să se spovedească anticipat. A primit dezlegarea din mâinile Episcopului Iuliu, apoi, după nu mult timp a intrat în agonie. Datorită faptului că directorul închisorii era plecat, Episcopul Frențiu aflat în agonie a scăpat de izolarea forțată la care erau supuși toți bolnavii sau muribunzii.
La 11 iulie 1952, ora 18:20, sufletul luminat de harul lui Dumnezeu s-a desprins lin de cătușele trupului slăbit de frig, foame și condiții inumane, intrând în veșnicia pregătită lui de Cel căruia i-a slujit întreaga viață. A trăit aceste ultime clipe în nădejdea creștină de a fi câștigat pentru veșnicie cerul și Împărăția lui Dumnezeu, spunând pentru sine: «Îmi știu conștiința împăcată, că lucrul cel bun l-am lucrat, credința am păzit-o, – mă despart cu ușurință de cele pământești – noua viață nu mi se pare necunoscută, căci este viața cea veșnică pe care ne-a promis-o Fiul lui Dumnezeu».
Arhiereul Valeriu, cu vigoarea neîntreruptă a firii sale, la chemarea Mântuitorului Isus Cristos a pornit supus, pe drumul veșniciei, știind că avea conștiința liniștită și nepătată, fiindcă a luptat până la final pentru biserica căreia i-a slujit fără abnegație peste jumătate de veac. Fericitul Episcop Valeriu, cu a lui bătrânețe biblică, și-a păstrat dincolo de gratiile reci ale închisorii din Sighet credința de nestrămutat în Dumnezeu și fidelitatea față de Sfântul Scaun Apostolic al Romei.
El și-a depus crucea pe care a purtat-o întreaga viață la picioarele Mântuitorului, primind ca răsplată Împărăția Lui cea veșnică și nepieritoare. Momentul trecerii la Domnul a Episcopului Frențiu este relatat de Fericitul Episcop Iuliu Hossu astfel: „De la un timp, ora între 5 și 6, a început să respire mai adânc și iarăși mai potolit, apoi iarăși mai adânc; nu după mult timp, a început să respire liniștit, dar cadențat, ritmic, regulat… atunci am observat că aceasta este stingerea; m-am întors spre frați și ne-am așezat cu toții în genunchi, în rugăciune, pentru cel ce se stingea; ne-am uitat de aproape, îngenunchiat lângă pat, la fața liniștită; respirația cadențată, tot mai încet, apoi o respirație adâncă, însoțită de un sunet ca de oftat, și apoi, după câteva pâlpâiri, respirația a încetat. Priveam fața mereu și observăm cum sta liniștit fără mișcare, fără respirație; fruntea începea să se albească de tot, albeața cobora în jos pe obraz, tot mai jos, mâinile se răceau, sufletul a intrat întru îmbrățișarea Domnului Isus, care, în mila sa nemărginită, i-a rostit invitația promisă: «Slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului Tău.»”.
Episcopul Iuliu Hossu vorbește în Memoriile sale și despre ritualul înmormântării desfășurat în celula 44 pentru Episcopul Valeriu Traian Frențiu:
„Am făcut cu toții panehidă, rostind rugăciunile și dezlegarea pentru scumpul frate mai mare, Seniorul nostru, cum îi spuneam, și era. S-au aranjat lucrurile pe care le avea. Îmbrăcat în cămașă și schimburi curate, proprii, încă de dimineață, cu vesta proprie pe care o purta, sta gata de plecare pe calea din urmă. Domnul ne-a ajutat să-l putem feri de izolare înainte de moarte, și să-i fie asigurate ultimele clipe ale vieții pământești, liniștite, în mijlocul fraților săi, în rugăciune și caldă, frățească îmbrățișare…”. După acest moment, episcopii au înștiințat paznicul de afară despre moartea Episcopului Frențiu. După puțin timp a venit cu sanitarul închisorii, care a constatat decesul, apoi le-a ordonat celor prezenți ca să-l așeze le o pătură și să-l transporte în celula 13, locul unde erau duși toți cei care au murit, înainte de a fi îngropați. În noaptea următoare, trupul neînsuflețit a fost transportat cu furgoneta închisorii și înmormântat fără Cruce într-un loc necunoscut din cimitirul Săracilor.
Roagă-te pentru noi, Fericite Valeriu Traian Frențiu, ca să ne facem vrednici de făgăduințele lui Cristos!
Bogdan Mihele, pentru https://www.egco.ro/
– Servicii de creare site web
