Sunt sigur că atunci când vă gândiți la Maramureș, cel mai probabil vă vin în minte bisericile de lemn și satele pline de obiceiuri și tradiții care sunt mai puternice în această perioadă a sărbătorilor. Chiar dacă în aceeași zi au fost organizați „Moșii” în satul bunicilor mei (VEZI MATERIAL), chiar dacă rudele au așteptat vizite, chiar dacă seara au fost organizate evenimente socio-culturale în zonă, am ales ca Prima zi de Paște să fie petrecută într-un context inedit, pe munte, așa că, m-am aventurat pe Creasta Cocoșului.
Treziți după noaptea Sfântă în care am luat lumină și am cinstit Învierea Domnului cu bucurie în suflet, ne-am pregătit câteva lucrușoare absolut necesare pentru expediție: apă, mâncare, o pătură, o pelerină de ploaie, leucoplast, dar mai ales buna dispoziție. Lăsând în spate Târgu Lăpușul natal al tovarășilor mei de călătorie, am luat-o spre Copalnic-Mănăștur, iar de acolo am virat strânga spre Cavnic, pe DJ 184.
Ajunși în Cavnic și călăuziți de GPS, am virat iar stânga la un moment dat, pe strada Șuiorului din Cavnic. Iar după un drum asfaltat pentru vreo 200 de metri, am fost puși la încercare de traseu, parcurgând aproximativ un kilometru de drum de taf, prin pădure. Printre altele, sunt pasionat și de off-road, doar că de această dată nu am fost eu șoferul. Stăteam pe bancheta din spate cuminte și atent la fiecare manevră, oarecum temător să nu se întâmple ceva. Încercând să mai capturăm imagini pentru amintirile noastre, am constatat că DSRL-ul nostru care este aproape la fel de vechi ca drumul pe care-l parcurgem, nu face față la mișcările de carusel din mașină.
Apoi, punând mașina într-un loc sigur, am luat rucsacul cu cele necesare și am pornit pe jos, preț de vreo 7 kilometri, spre marele vârf, unde trebuia să ne aștepte o formațiune stâncoasă reprezentativă pentru trecutul scăldat în lavă al zonei. Deoarece creasta este dantalată într-un specific vulcanic, vechi de mii sau poate chiar de milioane de ani.
Am parcurs o frumoasă pădure intermediară, dominată de conifere, dar cu inserții de fag și carpen, pe un drum căruia îi era greu să se despartă de zăpada iernii.
Ajungând spre vârf am zărit un fel de avizier. Pe un fag erau zgâriate anunțuri publicitare la fel de multe ca la „Pașapoartele” din Baia Mare. Pe lângă marcajul trasului turistic, mai erau scrijelite unele acțiuni de laudă a unor indivizi care tare cred că nu meritau să ajungă în aceste locuri, dar și două inițiale care mi-a adus aminte de o funcție din trecut.
Ajunși în vârful unui versant, am avut nevoie de un moment de gândire în plus pentru a putea respecta traseul, dar prinși în unele discuții foarte interesante și obosiți de kilometri parcurși, nici nu am sesizat când am ajuns în vârf. Apoi, motivația tuturor a crescut. Am văzut o mică parte din creasta. Era atât de frumoasă, parcă fiind și ea pregătită de sărbătoare. Avea un voal alb care îi dădea un gram de splendoare în plus. Nu că ar fi avut nevoie, dar parcă acel voal era cadoul naturii pentru împlinirea celor 9 milioane de ani de când a erupt vulcanul care a creat-o.
Când merg pe trasee turistice prin munți, vânez văile. Le caut pe cele mai limpezi și mă las ghidat de cântecul apei. Așa aleg locul din care mă alimentez cu apă. Cu toate că acest material probabil va fi citit și de medicul meu de familie, vă mărturisesc că atât de rece și dulce a fost acea apă, parcă nu mă mai săturam. Făcând o mică pauză acolo, mă gândeam la prietenul meu Mohamed, un egiptean din Hurgada care nici nu ar crede că există asemenea locuri.
Am pornit și spre ultima etapă a călătoriei noastre, fiind minunați de varietatea florei. Acolo sus, lușcuțele și brândușele abia au apărut, îmbogățind și colorând peisajul, făcându-l unul de vis. Brândușe galbene am mai văzut, dar pe creastă am văzut și una alba, rămânând cu totul cucerit ce natura locului.
Am mai zărit și un platou deosebit în care floricelele firave de primăvară abia au îndrăznit să scoată capuțul în lume, chiar lângă urmele lăsate de șerpii zăpezii, dar și toate așezările din jur, inclusiv Baia Mare. 
Se făcea deja seară și nu mai am avut mult timp pentru a escalada creasta. Peisajul mirific mă captiva și nu mă lăsa să mă gândesc la altceva. Nu simțeam foame, dar făcând o mică pauză ne-am amintit de pupul proaspăt de casă care era în rucsac.
Aici eram mai aproape de Dumnezeu, dar trebuia să ne întoarcem chiar din cauza lui. El a rânduit ca să fie și zi și noapte și nu voiam să ne prindă noaptea pe munte. Cu un ultim efort, ne-am întors spre mașină, fiind măguliți de cele văzute în această zi și fiind încântați că am parcurs aproape tot traseul din Aria naturală Creasta Cocoșului.
Noi am ales un traseu mai dificil, cel mai facil, fiind să pornești din Pasul Gutâi, de unde trebuie să urmezi în urcare ușoară traseul bandă roșie. Alte trasee, ceva mai solicitante, pornesc din Mara și Breb.
Ajunși la mașină, am schimbat traseul și am parcurs Pasul Rotunda (spre Strâmbu-Băiuț) în drumul nostru spre casă, bucurându-ne de un alt peisaj de vis.
Foto: Raluca Buda
Text: Andrei Buda
– Servicii de creare site web
