Iată gestul impresionant al unui rezident cu inima de aur. A plătit cursa unui taxi pentru o femeie și bebelușul ei veniți cu salvarea, dar care nu aveau cu ce să se mai întoarcă acasă. Răspunsul medicului: „Spitalul nu are bani de ambulanțe să ducă toate țărăncile de colo-colo ”.
Pentru marea majoritate a profesioniștilor din domeniul medical românesc, salariul rămâne în continuare un factor esențial în alegerea unui job. Nu mai puțin de 60% dintre medicii rezidenți care au luat parte la sondaj, au declarat că cel mai important criteriu în alegerea unui loc de muncă este pachetul salarial.
Însă ce se întâmplă atunci când banii devin mai importanți ca umanitatea? Ce se întâmplă când sistemul este prea crud și nepăsător cu bolnavii săi? Iată ce a dezvăluit un fost rezident despre sistemul medical din România: o întâmplare tristă, care din nefericire, are loc zilnic prin toate spitalele românești.
„Spitalul nu are bani de ambulanțe să ducă toate țărăncile de colo-colo”
„În 2012 eram rezident în stagiul de pediatrie la un spital din București. Eram de gardă, era aproape patru dimineața când ambulanța a adus o femeie tânără cu un bebeluș de trei luni.
Nu mai știu cazul dar era ceva relativ banal. Femeia însă fusese speriat de simptomatologie și fiind primul ei copil, nu a riscat – a sunat la 112. După o oră de stat in UPU i-am făcut o rețetă și i-am spus că poate pleca acasă.
`Păi nu am cu ce să plec că eu stau la țară în Ialomița, mi-au zis cei de la ambulanță că mă și duc înapoi…`
Eu nu știam procedura dar mi s-a părut de bun simț – iei o femeie cu un bebeluș de 3-4 luni de acasă, o duci la spital 50 km, o și duci înapoi. Nu? Am sunat la ambulanță, am spus cine sunt și ce vreau și dispecera m-a întrebat: Cine plătește transportul? Eu, senin am întrebat: Cum adică?
Dispecera dându-și seama că vorbește cu un tâmpit de rezident a zis: Spitalul sau pacientul?
„Spitalul” am zis eu ferm știind că pacientul nu are 5 lei în buzunar, soțul plecat la muncă și era singură cuc, nici telefon mobil nu avea.
Dispecera închide spunând că va trimite o ambulanță și după 30 minute (era cam 5.30) sunt sunat pe telefonul din gardă de o doamnă care se recomandă (cineva cu funcție foarte mare în spital) și începe să mă înjure (la propriu) că cine dracu sunt eu să-i chem „lu’ aia” ambulanță? Ce? Ambulanța-i taxi?”.
Am încercat să-i explic situația, că e caz social, că a venit singură noaptea speriată cu copilul…etc. Da de unde. Doamna a încheiat abrupt conversația spunându-mi: `Doctore! Dacă nu avea cu ce să se întoarcă trebuia să rămână acasă! Spitalul nu are bani de ambulanțe să ducă toate țărăncile de colo colo că a tușit copilul de trei ori`. Și a închis.”, povestește medicul.
„Simțeam un amestec de revoltă, neputință și rușine”
„Mi-era rușine și de pacientă și de doamna care sunase și probabil fusese trezită din somn de cei de pe ambulanță. Eram revoltat că nu putem face ceva foarte simplu pentru femeia aia… și eram neputincios fiindcă inclusiv eu mai aveam doar 50 de lei în buzunar… (pe vremea aia un rezident avea 1000 pe luna și șpagă in UPU…mai rar).
Am întrebat-o pe femeie unde locuiește, am aflat că era undeva pe lângă Urziceni, am ieșit din spital, am găsit un nene care dormea într-un taxi, am bătut în geam, l-am trezit și l-am întrebat dacă vrea să facă o fapta buna. I-am explicat situația, a acceptat omul să o ducă aia 80 km sau câți erau pentru doar 50 lei… (doar benzina probabil), m-am întors în spital, i-am povestit că am găsit o soluție, mi-a mulțumit și a plecat.
Medicii din România nu sunt niște monștri insensibili și lipsiți de empatie. Sunt oameni cum sunt și aia din țările unde medicii au empatie. Om cu om, oamenii sunt buni. Doamna care m-a sunat să mă ia la rost era probabil o mamă sau o bunică minunată. O soră, o fiică, un om empatic și binevoitor – în afara sistemului.”, mărturisește rezidentul.
„Medicii români sunt învățați de mici că „nu se poate” să-ți pese sau să vrei să ajuți”
„Eu, prin lecția aia, dacă rămâneam în sistem trebuia să învăț să nu fiu empatic. Deloc. Era 2012, nu se făcuseră salariile alea astronomice în sistemul medical. Eu aveam 1000, un specialist 4000-5000 maxim. O asistentă 1500 poate…. puțin.
Bugetul pe vremea aia nu se ducea 90% pe salarii și pensii cum se duce acum. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce resurse trebuie să lucreze un medic în spital acum, chit că personal o duce mult mai bine.
Medicina privată în România a făcut mulți ani o groază de bani doar fiindcă e curat pe jos și cineva îți zâmbește la recepție.
Sistemul medical de stat este lipsit de empatie. E construit să nu-i pese și să rostogolească responsabilitatea până când pacientul obosește sau moare.
Medicii români sunt învățați de mici că „nu se poate” să-ți pese sau să vrei să ajuți. Ce poate să facă un medic când vede că nu mai are nu știu ce medicament în gardă? Să cumpere el?
Dar la micul dejun când vede că femei gravide primesc o felie de pâine cu gem și ceai? Ce să facă? Să meargă la Mega să le ia el brânză și ouă?
Vezi tot și înghiți. Dacă vrei să faci tu ceva din forțe proprii în două zile nu mai ai salariu. Dacă vrei să faci tu o revoluție în sistem, sistemul te scuipă ca pe o măsea stricată.
Orice poveste cu medicii lipsiți de omenie de la noi este întotdeauna (mai ales) o poveste despre un sistem lipsit de omenie în care oamenii au învățat să supraviețuiască.”, continuă medicul.
„Ce soluții avem? ”
„Una singură, după mine. Găsiți-vă un medic de familie bun, empatic și deschis. Alegerea medicului de familie este liberă și mutarea se poate face foarte ușor.
Acel medic de familie are o rețea, cât de cât de colegi și clinici unde apelează pentru pacienții lui. Punctual, caz cu caz, va căuta o soluție pentru pacientul lui.
Sunt destui medici așa? Nu știu, nu cred. Dar ăia care nu sunt, vor învăța că le pleacă pacienții dacă nu devin și ei așa. În fiecare spital, pe fiecare secție există un medic mai omenos, mai anti-sistem care vrea să ajute și de obicei aceștia mai țin legătura cu medicii de familie.
Unele spitale au manageri mai eficienți, mai empatici și deschiși și se vede de când ai intrat pe poartă… orice sistem are dușmanii lui și pe aceștia e bine să îi descoperiți
De-aia orice poveste medicală începe așa „Sistemul la noi e praf, te omoară cu zile! Dar eu am avut noroc cu dl. DR. X , să-i dea Dumnezeu sănătate”, încheie acesta.
Sursa stiridiaspora.ro
– Servicii de creare site web
