„Hello” sau „bună ziua”?

Din ce în ce mai des, limba noastră străbună este penetrată de inflexiuni lingvistice împrumutate de prin țările prin care, uni compatrioţi îşi fac veacul. Aproape că nu este uliță din cel mai izolat cătun al țării, să nu auzi la răsăritul soarelui vreun trăitor prin regatul unit, întors la obârșii care să nu-și salute vecinul c-un:
– morning bade Ioane!
– ‘neața bună dragu badii. Da’ ce-ai zâs?
– apoi, tot un fel de ‘neața da’ așa zic englejii.
– eee, aha. No bine dară. Să hii digan!
– bye bye bade Ioane.
Cu cât de apropii de ,,civilizație”, cu atât modernismul este mai pregnant. Dacă reveniții pe plaiurile mioritice au cu trei clase în plus față de cel din cătunul ascuns printre dealuri, bagajul lingvistic străinez prinde contur. Dialogul începe musai hia cu un Hello accentuat, limba pronunțătorului se oprește în bolta palatină și o jumătate de nară înfundată scoate în evidență aplecarea lui spre studiul asiduu al limbii regale.
Neștiutorul de limbi străine, se oprește, își privește interlocutorul cu mirare și îngăimează un: bună ziua aproape șoptit. Stranierul, stăpân pe situație și pe cele maxim 50 de cuvinte amalgamate, auzite de el prin pelerinajele șantieristice externe, continuă:
– hei Man, ești ok?
– ăăă, da, da. Îs binișor. Da’ tu, cum ești? Mai știi grăi românește?
– o ia, I’m fain, adică, cum se zice pe la voi, sunt bine. Știi, afara toată ziua speek englișh și vrei nu vrei, uiți. Dar, de stau aici doua trei zile, I remember !
– no bine dară. Mai grăim când ne-om vedea.
– k man!
De câte ori reperez astfel de discuții ,,elevate” îmi aduc aminte de prietenul meu Ilie, prieten care, invitat fiind de fratele lui să viziteze tărâmul descoperit de Columb, a fost ,,come back” imediat ce-a aterizat în New York. Omul, neștiind a grăi ca Shakespeare, a fost întrebat de vameș:
– hello. You are here for the first time?
Ilie, mirat de faptul că ăla nu știe românește, răspunde cu unul din cele două cuvinte englezești pe care le stăpânea:
– yes!
Apoi, coloratul ce îmbrăca haina statului, continuă:
– you want to work in the united states of America?
Conștient de faptul că primul Yes i-a ieșit bine in dialogul cu vameșul, îl mai pronunță odată. De data asta, mult mai apăsat și cu accent de trăitor american.
Fără a clipi, vameșul face un gest cu mâna, îi indică un culoar pregătit pentru expulzați și-i zice:
– return to your country.
Nu știu dacă în cele două ore cât Ilie a așteptat următoarea cursă spre țara natală, a mai avut unde exersa și cel de-al doilea cuvânt englezesc dar ce știu sigur este că după vreo trei săptămâni, îl întâlnesc întâmplator pe stradă. Purta o pălărie maro, cu calotă înaltă și cu bor lat. Mai avea o vestuță din piele din aceiași culoare ca pălăria, plină de franjuri în zona buzunarelor.
– servus Ilie. Pe unde mi-ai umblat că tare de mult nu te-am văzut?
Cu un accent demn de texan crescător de vite, îmi răspunde:
– am fost in America.
– oooo. Păi se simte pe accent, pe pronunție.
L-am simțit că se chinuie deja să vorbească românește și musai o fo’ să-l mai descos.
– cât ai stat acolo mă Iliuță?
Din nou, plimbându-și limba prin spatele protezei ca un veritabil englez, îmi spune:
– două ore!
Precum vedeți, dacă Ilie și-a șifonat costumul de cowboy prin aerogara americană, preț de două ceasuri, atunci ce pretenții să avem de la cei ce, înghesuiți în rulote și mari șefi de transport (purtători de roabe) ori preparatori chimici (amestecă nisipul cu ciment), își petrec câte-o vară întreagă prin ceața londoneză?
O altă duduie, întoarsă din regat după două luni de ședere, își apostrofează pisica ce se urcase pe lădoiul de zestre al doamnei emancipate. Supărată că felina și-a permis să toarcă pe obiectul de mobilier primit în dar de la părinți, strigă cât o țin plămânii:
– go mâțule, go!
Pisicuța, a sărit de pe lădoi. Nu că ar fi înțeles ce-a zis stăpâna dar avea nevoi fiziologice și se îndrepta agale spre lada cu nisip.
Aș putea continua cu exemple mult mai elocvente de stâlcire a limbii române. Nu vreau sa-i înscriu în aceasta lista pe cei ce străbat hexagonul și se întorc cu cuvinte împrumutate din limba lui Voltaire. Și aceștia, distorsionează cuvintele împrumutate de pe malurile Senei și ți se rupe sufletul auzindu-i cum hârâie din amigdale încercând să pronunțe: Honore de Balzac.
Peninsula Apennină, cunoscută nu doar pentru forma ei de cizmă cât și pentru numărul mare de migranți români stabiliți în interiorul ei, a insuflat purcederea la cunoașterea limbii uzitate de Umberto Eco.
Și aceștia, întorși la vatra strămoșească, nu mai știu: parlare rumeno. Este musai înainte de-a ieși din casă, să-i spună celei ce l-a adus pe lume:
– madre, merg să dau un giro.
Bătrânica, când aude că e vorba de dat, întreabă:
– La cine ce ai de dat dragu’ mami? Te-ai băgat în oareșce datorii?
Tânărul, mândru că madre nu a înțeles, continuă:
– stai calmo. va tutto bene. Ciao
După ce-și ridică gulerul hainei de piele, imitând mafioții văzuți de el prin filme, ajunge în ulița plină de noroi și când nimerește în urma plină cu apă a unei roți de tractor, exclamă:
– va fa’n culo de nenorociți. Mi sono sporcata pe ciucuri.
Nu vreau ai jigni pe dragii mei compatrioți. Rătăcirea lor este una temporară și sunt convins că, odată votat un etnic prusac, se vor întoarce buluc pe plaiurile natale și toate cele învățate afară, le vor uita mult mai repede decât le-au asimilat.