În ultima perioadă, s-a discutat tot mai mult despre igiena personală, în condițiile apariției pandemiei de Covid-19. Termeni precum spălarea frecventă și dezinfectarea mâinilor, purtarea măștii, distanțare fizică sunt pe buzele tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială din care fac parte. Accentul pus în special pe igiena corporală ne-a făcut să ne gândim la o incursiune în trecut, pentru a ne reaminti dacă a avut mereu, de-a lungul istoriei, aceeași importanță.
Dacă ne oprim asupra Evului Mediu, care în istoria europeană reprezintă perioada dintre Antichitate și Epoca Modernă, vom vedea că a existat o concepție total diferită referitoare la igiena corporală. Deși în Antichitate oamenii puneau accent pe curățenia corporală, dovadă fiind și descoperirea băilor publice din vremea Imperiului Roman, mai târziu, în Evul Mediu, oamenii și-au pierdut respectul pentru curățenia corporală, din varii motive. Superstițiile, indiferența, dogmele religioase au contribuit în acest sens, ajungându-se la adevărate dezastre. Bolile dobândite din cauza mizeriei, precum ciuma bubonică, tifosul, holera, febra tifoidă, au făcut numeroase victime în rândul oamenilor. Se credea, în acea perioadă, că este un păcat de moarte să apari gol în fața lui Dumnezeu, chiar dacă erai singur, iar parfumarea era considerată ca o invitație la desfrâu.
Ca o curiozitate, deși pare greu de crezut în zilele noastre, domnitorii, regii Europei nu se spălau deloc pe timpul vieții, având contact cu apa doar când îi prindea vreo ploaie în drumurile lor. Era o perioada în care se credea că apa este un dușman al omului, fiind cauza bolilor, deoarece făcea ca pielea să se deschidă și să intre microbii în corp. Mirosurile emanate erau atât de puternice, încât se spune că a doua soție a lui Henric al IV-lea a leșinat în noaptea nunții din cauza mirosurilor emanate de rege. Dacă luăm în calcul și faptul că Henric al IV-lea parcurgea distanțe mari călare, fiind cunoscut ca vânător, ne putem lesne imagina mirosurile emanate în noaptea nunții.
Fecalele erau aruncate pe geam în Evul Mediu, transformând cetățile medievale în adevărate haznale infecte. În apa ce înconjura cetățile erau aruncate animalele moarte, dar și trupurile celor executați public, iar mirosurile hoiturilor se amestecau cu mirosul de fecale. Oamenii și animalele își făceau nevoile public, în cetate. Aristocrații vremii aveau totuși un vas cu rol de toaletă, în care își făceau nevoile, care apoi erau aruncate tot pe geam. Pe post de hârtie igienică, indispensabilă în zilele noastre, se foloseau frunzele sau pieile animalelor. Nu existau săpunuri, iar rufele se spălau cu un amestec de apă, cenușă și urină umană, iar hainele erau schimbate foarte rar. Nu e de mirare, în asemenea condiții, că bolile au ucis în masă în acea perioadă.
– Servicii de creare site web
