În 30 martie se împlinesc 32 de ani de când Nicolae Steinhardt a trecut la cele veșnice. A fost scriitor, critic literar, doctor în drept constituțional, activând în numeroase domenii, precum literatură, cultură, teologie, fiind autorul operei unicat, „Jurnalul fericirii”, care reprezintă testamentul literar al marelui scriitor.
Născut la data de 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, Nicolae Steinhardt este fiul inginerului Oscar Steinhardt, directorul unei fabrici de cherestea și mobilă. Tatăl său participase la Primul Război Mondial, în care fusese rănit și ulterior decorat cu ordinul „Virtutea Militară”. Mama sa, Antoaneta, era rudenie cu marele Sigmund Freud, părintele psihanalizei. Deși provenea dintr-o familie de evrei, Nicolae Steinhardt s-a convertit la ortodoxism în închisoarea Jilava, ajungând apoi călugăr la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde s-a stabilit după eliberarea din închisorile comuniste. Călugăr fiind era cunoscut sub numele de fratele Nicolae.
Nicolae Steinhardt a frecventat clasele primare la Școala „Clementa”, iar în 1929 a absolvit Liceul „Spiru Haret”, unde a fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade. În perioada liceului a debutat în revista „Vlăstarul”, iar din anul 1929 a frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Încă de mic era atras de religie și de lectură, iar ca licean a fost singurul dintre cei patru elevi evrei care nu poseda certificat de la rabin, din cauza faptului că dorea să învețe și religia creștină. În 1934 a absolvit Facultatea de Drept și Litere din cadrul Universității din București, iar în 1936 și-a luat doctoratul în Drept Constituțional. Primul său volum, „În genul…tinerilor”, în care îi parodia pe Eliade, Cioran, Noica, a văzut lumina tiparului în 1934. A publicat apoi editoriale scrise în limba franceză, la Paris, ambele cu referiri la religia iudaică. În perioada 1934-1935, când fusese admis și în Baroul de Avocați din Ilfov, a publicat în „Revista burgheză”, sub pseudonim.
După ce doi ani a călătorit prin Europa, 1937-1939, studiind, revine în țară în 1939, unde Camil Petrescu îl ajută să obțină un post de redactor la „Revista Fundațiilor Regale”, de unde este dat afară după un an, din cauza originii evreiești. Se angajează din nou la această revistă după Al doilea Război Mondial, dar este dat din nou afară în 1947, fiind exclus și din avocatură și interzis ca scriitor. Între timp, Nicolae Steinhardt aderase la lotul „Noica-Pillat”, un lot al „intelectualilor mistico-legionari”. În 1959, acest lot este arestat, iar lui Steinhardt i se cere să fie martor al acuzării în proces. Refuzul său, adresat Securității, îi aduce și arestarea, la 4 ianuarie 1960, și implicit condamnarea la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică, confiscarea averii, sub acuzația de „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”. Este închis la Jilava, unde, la 15 martie 1960, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu în botează în religia ortodoxă. Martori i-au fost Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți greco-catolici, unul protestant, iar naș însuși Emanuel Vidrașcu, fostul șef de cabinet al Mareșalului Antonescu.
Nicolae Steinhardt cunoaște apoi ororile din închisorile comuniste de la Gherla și Aiud, fiind eliberat în vara anului 1964, imediat după eliberare desăvârșindu-și botezul la schitul Dărvari din București, prin ungere cu mir și Sfânta Taină a Împărtășaniei. Dorința marelui Steinhardt era să-și petreacă restul zilelor într-o mănăstire, dar era refuzat din cauza trecutului său de fost deținut politic. În 1971 apare prima formă a „Jurnalului fericirii”, o carte de memorii și eseuri, care îi este confiscat de Securitate de două ori. „Jurnalul fericirii”, fiind scris în mai multe versiuni, una dintre acestea ajunge în posesia Monicăi Lovinescu, în afara granițelor, la Paris, ulterior fiind difuzat la postul de radio „Europa Liberă”.
La îndemnul lui Constantin Noica, Steinhardt vizitează Mănăstirea Rohia, revenind în fiecare an din dragoste de aceste locuri, stabilindu-se definitiv în 1979, ca bibliotecar, iar la 16 august 1980 este călugărit de episcopul Iustinian Chira și de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, preluând numele de Nicolae.
Se ocupă în continuare de biblioteca mănăstirii, publică eseuri și critică literară, ajungând unul dintre cei mai iubiți duhovnici de la Rohia. Din păcate, în martie 1989 boala i se agravează, el suferind de angină pectorală. Ia hotărârea de a merge la București, la tratament, dar în Autogara Baia Mare suferă un infarct, fiind internat la spitalul din oraș.
În data de 30 martie 1989, după câteva zile de spitalizare, Nicolae Steinhardt trece la cele veșnice și este înmormântat la Mănăstirea Rohia, pe care a iubit-o atât de mult.
Ceremonia înmormântării a fost supravegheată îndeaproape de Securitate. După Revoluția din decembrie 1989, în memoria acestui iubit duhovnic, Editura Polirom, împreună cu Mănăstirea Rohia, publică opera integrală a marelui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii este înființată Fundația „Nicolae Steinhardt”.
În memoria sa, chilia i-a fost păstrată intactă de-a lungul anilor, exact ca în vremea vieții sale.
– Servicii de creare site web
