Aceste cuvinte ale lui Constantin Noica îmi răsună necontenit în minte din momentul în care am aflat de moartea PS Florentin Crihălmeanu. A fost pe acest pământ un ciob de cer, o rază de lumină cerească, o firimitură de divinitate.
L-am cunoscut în 1996, la Colegiul „Pio Romeno”, pe când studiam teologia la Roma. Împreună cu un prieten, mersesem în vizită la nişte seminarişti greco-catolici. Pe holurile prestigiosului colegiu, la un colţ, m-am izbit efectiv de un preot îmbrăcat în reverendă. Cerându-mi scuze, mi-am continuat traseul până la camera prietenilor. Însoţitorul meu mi-a spus: „Ştii cine era?”. Am zis: „Nu”. Mi-a spus: „Părintele Florentin. Va ajunge mare”.
Anii au trecut şi profeţia acelui prieten cu care vizitasem Colegiul „Pio Romeno” s-a adeverit. La scurt timp, părintele Florentin a fost consacrat episcop de Papa Ioan Paul al II-lea, a lucrat cu mult folos cu toate categoriile de persoane, fără a neglija studiul, până în ultima clipă a vieţii.
Fiind vicar la Iaşi (2000-2005) şi ulterior capelan universitar în Iaşi (din 2014), am avut ocazia să colaborez cu mulţi tineri greco-catolici din Cluj, care se mândreau cu episcopul lor, care se căţăra împreună cu ei pe munţi. Mai apoi am aflat că, însoţindu-i pe tineri în drumeţii, era unul dintre ei, fără a aduce niciun prejudiciu statutului său de episcop.
Acum doi ani, când superioara generală a Congregaţiei Maicii Domnului, sora Teodorina, m-a invitat să scriu monografia surorilor, întrucât pe 2 februarie 2021 acestea vor aniversa 100 de ani de la înfiinţare, a fost momentul în care, acolo în mănăstirea surorilor, am început să aflu cine este cu adevărat PS Florentin. Pentru redactarea monografiei am făcut numeroase drumuri la Cluj, în ultimii doi ani, iar pe episcop îl găseam deseori acolo, pentru că „liniştea de aici şi bunătatea surorilor mă inspiră”. Într-adevăr, acolo şi-a redactat principalele scrieri pastorale şi ştiinţifice. Având fiecare chilia noastră, pusă la dispoziţie cu deosebită generozitate de surori, ne întâlneam foarte des la sufragerie. Aici îmi dădea răspunsuri la nelămuririle mele privitoare la istoria surorilor şi a rezistenţei greco-catolicilor în faţa persecuţiei comuniste.
Din vorbă în vorbă, mi-am dat seama că aveam ocazia să fiu dădăcit de un maestru, atât pe plan ştiinţific, cât şi spiritual. Faptul că era un om cu o aleasă viaţă spirituală rezulta din blândeţea privirii, seninătatea feţei, dar şi din constituţia sa fizică: era un adevărat ascet, unul care avea puterea să-şi controleze dorinţele şi instinctele, evident prin mortificaţii care pot fi asemănate cu sacrificiile şi mortificaţiile duse până la extrem, făcute de părinţii deşertului din Antichitatea creştină.
Odată terminată voluminoasa lucrare, mi-a cerut permisiunea, cu mare delicateţe, să o citească şi, dacă e cazul, s-o corecteze. Şi-a luat o săptămână liber, mergând la Casa iezuiţilor din Cluj, pentru a o lectura. Apoi, mi-a spus: „Am făcut adevărate exerciţii spirituale, citind istoricul acestor surori, dar mai e de muncă, mai e mult de corectat”.
Am făcut corecturile sugerate de episcop, şi în decembrie 2020 ne-am văzut din nou, pentru ultimele revizuiri, la mănăstirea surorilor. A venit cu un plic mare, în care se găsea manuscrisul meu; pe plic era înscrisă ora la care a terminat a doua corectură: „00:49”. În urma citirii cărţii, PS Florentin a cerut Sinodului greco-catolic introducerea cauzei de beatificare a fostei superioare generale a Congregaţiei Maicii Domnului, sora Sofia (1947-1993), o adevărată mărturisitoare a lui Cristos, fiind închisă în două rânduri. M-am convins atunci de interesul pe care l-a avut faţă de aceste surori, episcopul afirmând mereu că activitatea lor clandestină, în perioada regimului comunist, a fost fundamentală pentru supravieţuirea confesiunii greco-catolice în România.
În perioada de autoizolare, alături de sora Letiţia, sora sa de sânge, care s-a străduit cu mult folos, timp de 20 de ani, să adune material pentru redactarea monografiei surorilor, episcopul Florentin făcea ultimele corecturi la această lucrare voluminoasă. Ambii cu Covid… frate şi soră. Lucrau în sacristia capelei mănăstirii. Lucrau pentru a scoate la lumină jertfa şi exemplul înaintaşilor noştri. Lucrau şi se rugau. Acum, el se odihneşte în sânul Tatălui, iar noi continuăm să ducem la bun sfârşit monografia surorilor, cu speranţa că va continua să ne corecteze şi să ne inspire din cer.
Consider că în ultimii doi ani am avut parte de un rar privilegiu: să redactez o lucrare care să fie corectată de un episcop. Dar dincolo de corecturile ştiinţifice, am beneficiat de sugestiile sale spirituale şi mai ales de seninătatea pe care o transmitea, în special în momentele de închinare din timpul numeroaselor Sfinte Liturghii pe care le celebram în capela surorilor.
Un ciob de cer, care a mers în paradis pentru întregi mozaicul sfinţilor martiri şi mărturisitori români care au suferit pentru credinţa în Cristos.
– Servicii de creare site web
