Luna plina. Cer instelat. Ger de ianuarie. Zapada… asteptata.
Suind serpentinele Gutaiului, o luminita rosietica marcheaza partia de ski Mogosa. La stanga ei, pe cand inca noaptea nu se da dusa, o stranie lumina se-asterne precum un magic covor alb-auriu deasupra unei coame impadurite.
Trafic din ce in ce mai activ. Pasul Gutai, Hanul Pintea, o cumpana de ape dar si o cumpana de lumi si traditii.
Poarta mestrului Patru Godja "Pupaza" – Autor: Lucian Petru Goja
Vezi GALERIA FOTO (click aici…)
Cobor fara graba spre Mara (cati or fi stiind ca satul pitoresc de la poalele nordice ale Gutaiului s-a numit Cracesti?).
Opresc acolo pe unde fusese Izvorul lui Pintea Viteazul pentru a admira Creasta Cocosului adormita si invaluita inca de penumbre iar la stanga ei, lunga geana de lumina trandafiriu-rosietica ce lasa vederii Muntii Maramuresului cu superbele dantelarii ale crestelor, de la Mihailecu la Farcau, Pop Ivan, Muntele lui Serban, Poloninca…
Deocamdata, datorita putinei lumini, totul e perceptibil doar in 2D.
Caut avid cu privirile in albia bolovanoasa si cu putine ape ale raului Mara, gheturile, podurile albe si inlantuite, semnalate de mass media-n ultimele zile.
Nu le vad. Remarc in schimb stiutele paraie si torente prinse-n sterguri albe de gheata cascadata. Ruginii ca toamna sunt fageturile, doar alunecarile de versanti parca s-au mai accentuat in dreapta vaii, inainte de-a ajunge la noua pastravarie din Mara (de la stanga DN 18).
Cerul de deasupra satului Mara pare acum o nesfirsita pielicica buclata de miel Karakul, violaceu-visinie.
In prim plan troneaza claile de fan, apoi livezile neingrijite din care se desprind contururile liniare ale gospodariilor ce par a sui spre Creasta Cocosului. De aici aceasta pare o ciudata lama stancoasa.
Feeria se amplifica imediat ce trec de Desesti si Harnicesti.
De-aici avem o alta viziune de ansamblu asupra abruptului nord, nord-estic, al platoului vulcanic Gutai, de la Creasta Cocosului spre varful Gutai (pe care cad primele sulite aurii ale soarelui) si Gutaiul Mic (Trei Apostoli).
Din pacate, cerul se vestejeste treptat, anulandu-mi speranta de-a vedea abrupturile nordice si valcelele troienit-stralucitoare, orbitoare precum in alte zile de iarna.
Avid de proaspat si frumos, matur cu privirea orizontul dincolo de Pasul Neteda, spre lantul chelios sau impadurit al Muntilor Lapusului, incepand cu Fagadau Pintii si Magura Mare spre Prisaca, Prislop, Neteda, Varatec si Sermetes.
De-aici Muntii Maramuresului par din ce in ce mai aproape desi, de fapt, pana la poalele Muntelui lui Serban–Pop Ivan–Paltinu (in Petrova) ar fi de aici minim 40-50 de km.
Le admir sobra, impunatoarea, frumusete, refacand intr-o mentala goana disperata numeroasele excursii extraordinare facute acolo dar si chipurile celor cu care am talpuit poteci, admirat pajisti inflorite, paraie, creste, genuni impresionante…
La stanga, peste sirul satelor ramase-n urma, imi atrage privirile Culmea Pietrei iar amintirile-mi aduc imagini de neuitat cu Iezerul Mare, Sarita Iezerului, neasemuitele orhidee, bulbucii de munte, salbaticele gladiole ciclamen, lacramioarele albe si pastelurile-n albastru-violet si portocaliu de la poalele alunisurilor, oferite de bicolorele flori scunde de sor cu frate.
Ce pacat ca ziua atat de promitatoare s-a pleostit dintr-o data !
Nici in Giulesti raul Mara nu e captiv in gheturi.
Blocurile alandala rasturnate apar abia dupa aceea, din Berbesti spre Vadu Izei. Minunata Troita Rednicenilor de la capatul Berbestiului e tern-cenusie si ea, statuile seculare ale sfintilor din lemn par adormite, asteptand mangaierea soarelui ce intarzie sa apara.
Trec raul Iza, peste podul din Vadu Izei, dupa care o iau imediat la dreapta, pe drumul pietruit care acompaniaza-amonte (mal geografic drept) raul Iza.
Dupa aproximativ 5 km ajung in Valea Stejarului.
Mai inainte insa admir prima insula a Izei, mare, alungita, an de an cultivata de locanici, acum acoperita cu tuleie de porumb, salcii si arini despuiati.
Malurile Izei, indeosebi cel stang, sunt strasnic podite cu blocuri albe de gheata suprapuse, cursul raului verde-smarald si deplin degajat.
Aici nici noaptea n-a fost asa geroasa precum in Baia Mare. Nea nu-i defel.
Splendide stratificari bej-ocru apar in stanga, roci sedimentare dispuse in doua planuri de altitudine, conturand lunga spinare de deal orientata catre vest.
Imediat apar primele gospodarii din Valea Stejarului, la inceput dispersate, unele ascunse pe o vale din stanga, mai apoi in pitorestile cause de dealuri cu livezi si lumanari falnice de plopi.
Iza lasa vederii dincolo de amplu-i cot, un colt pitoresc din Vadu Izei marcat de impozanta noua biserica crestin ortodoxa cu cupole-n stil neo-bizantin, in fundal Culmea Pietrei, indepartata, apoi raul dispare dupa o culme impadurita cu faget tanar si insule plantate cu rasinoase.
Acum in dreapta drumului pietruit, cu mici urcusuri, curge Valea Stejarului iar dincolo de ea apare o cariera. Sunt tufuri vulcanice de Barsana, asemanatoare tufurilor vulcanice de Dej, ne spusese in primavara lui 2006 geologul D. Istvan, impreuna cu care si cu alti colegi de turism o vizitasem.
Spre deosebire de tufurile vulcanice ale Hurgoiului Mic si Mare, sure, poroase, usoare, pe alocuri cu irizatii verzui, cele din cariera din Valea Stejarului au ceva particular. Straturile verticale sau vag oblice, nu mai late de 15-25 cm, brun intunecate, prezinta intre ele ciudat prinse, bile de piatra, de la marimea unui pumn barbatesc pana la aceea a unui grapefruit, cel mult cat o minge de handbal.
Bilele s-au format multimilenar, prin concentrarea cenusilor vulcanice in jurul unor nuclee de condensare (resturi vegetale, nevertebrate etc.), ne explicase atunci D. Istvan.
Opresc, dorind sa mai ajung sa le vad si fotografiez o data (constat cu regret ca de la ultima vizita localnicii au exploatat cariera), curios sa aflu daca se mai pot vedea bile de piatra, cele despicate in jumatate prezentand concentrice stratificari, lasand vederii nucleul de condensare.
Valea e inghetata dar apa e mare, gheata poroasa, spongioasa si inundata de un lat de palma.
Tatonez in amonte admirand stratificarile oblicelor marne sur-vinete (in care spre amonte, la circa 1 km, apar izvoarele de borvizuri sulfuroase, ca si ceva mai la sud-est, in Oncesti, pe versantii care suie spre ruinele medievalei cetati si situl asezarii dacice).
Nu am nicio sansa fara cizme. Pacat, trebuie sa renunt dupa ce dau gres incercand sa-mi amenajez o indoielnica punte din borte de lemn putregaite si ramuri. N-ar fi deloc placut sa ma murez pana-n genunchi, e totusi iarna.
Continui de-alungul satului, lasand in dreapta un rudimentar gater spre care atelajele tractate de frumosi cai semigrei, cu ciucuri bogati din melana rosie, afluiesc legaturi de busteni de fag.
Incep sa apara portile vechi maramuresene, patinate de vremi, bogat ornamentate, cioplite-n stejar.
Gospodariile se impart de-acum simetric, de-o parte si alta a drumului, versantii se indeparteaza treptat apoi apare turla ascutita a noi biserici din lemn, sub ea scoala, deasupra, negricioasa si aproape desavarsit ascunsa de huceagul de pruni ce-a inghitit tintirimul, biserica de lemn, monument istoric din sec. XVII (1630, cel dintai slujitor al ei fiind se pare parintele Botis).
Pe ulita, la dreapta, apare o mica, nestiuta de mine, pensiune in stil autentic morosenesc dar numele e unul globalist-americanizat, imediat dupa aceea faloase autoturisme occidentale.
Ma intreb daca europenii de-aiurea or fi inoptat pe la casele taranilor dar cand unele din ele se pun in miscare, realizez ca sunt tineri sau adulti autohtoni ce muncesc si traiesc de ani de zile prin Italia, Spania… veniti in scurte vacante.
Cate o baba cu opinci de guma, albe obiele mitoase de panura, cu suman alb, bordat cu neagra catifea si capul infofolit in groasa naframa de lana, apare ici colo, in drum spre cooperativa (azi private ABC-uri).
Nu opresc decat la monumentala poarta a vestitului mester al lemnului, Patru Godja, poreclit Pupaza.
In basorelief apare sculptat portretul hatrului mester, cu mustata haiduceasca, pe oala. Intru in curtea in forma de U.
La stanga e un atelier modest, scund, in fata acestuia viitorii stalpi de stejar masiv ai unei porti maramuresene, cu o primara cioplire, suficienta pentru a elibera din lemnul uscat simbolurile traditionale, funia-infinitul, cununa de grau.
In atelier doi tineri ucenici cioplesc de zor la alti doi busteni ce vor deveni in curand elementele portii comandate de un spaniol cu dare de mana.
Pe holul ingust, baituit-patinata, o frumoasa troita comandata de un timisorean. Vizavi de atelier e grajdul si rebegita sura strabuna, azi magazie de lemne, mai sus casa in care sade mesterul impreuna cu familia sa.
In continuarea atelierului o casuta-dormitor si apoi o incapere- muzeu al mesterului. In fata acestuia, afara, sub copertina protectoare, lucrari miniaturale, statuete, lanturi cu zale din lemn de paltin, doua superbe furci de tors inalte de mai bine de 2 metri, cioplite-n stejar patina, respectand simbolistica decorativa si maiestrele imbinari, apoi scaune solide, cu spatare sculptate, doua mese bogat ornamentate, o barda de cioplitor pe un stalp de lemn, unealta veche a mesterului… ce aduce bardei lui Mihai Viteazu.
Pe mester il gasesc in bucataria calda, cu iz de foc de lemne, alaturi de sotia sa voinica.
Isi aminteste de mine si de colegii cu care-l vizitaseram in urma cu doua primaveri.
E necajit fiindca o agasanta bronsita la tinut in casa multa vreme, departe de uneltele, bustenii, lucrarile si proiectele lui.
Ma imbie ospitalier cu o horinca de prune, il refuz, dialogand, stimulandu-l sa depene amintiri.
E robust, impotriva bolii ce l-a chinuit, cu un hatru-mucalit chip amintind de Nea Marin-ul lui Amza Pelea, iar in materie de ale satului si imprejurimilor e o nesecata enciclopedie.
Nu poate uita de iepoca de aur, de criza de alimente, de viteii beliti pe sest impreuna cu medicul veterinar, riscand sa faca parnaie valorificandu-si propriile bunuri din gospodarie.
Mirosul de mamaliga, carnati afumati si oua prajite pregatite pentru pranz e de-a dreptul ravasitor.
Admir si aici scaunele solide din stejar sculptat, un corn de vanatoare atarnat sub o mica planoplie decorata cu frunze de stejar dupa care mesterul ma invita sa-i revad micul muzeu.
Acolo-i frig iar el pleaca, temator sa nu se raceasca, lasandu-ma singur, cu o frumoasa ie barbateasca tesuta din in si canepa, discret si cu mult bun gust decorata la guler, un suman gros de turcana, un butoias de lemn cu cep, plin cu horinca, un masiv dulap de stejar cu trei usi bogat ornamentate, patul cu dolofane perne si impaturit-suprapuse, mitoase cergi decorate cu motive florale si geometrice…
Ies apoi, constatand ca soarele a scapat peste culmea din Dealul Cetatii, indreptandu-ma spre atelier pentru a discuta cu talentatii ucenici, fotografiindu-i alaturi de uneltele lor modeste, dar atat de eficiente in a descatusa forma si frumosul din trunchiul masiv de lemn.
Revin in bucatarie pentru a-i multumi de omenie mesterului, urand cele cuvenite modestei dar deosebit de agreabilei sale familii.
La despartire, mesterul tine sa-mi daruiasca o cruce de lemn frumos cioplita.
Ne luam ramas bun, plec, oprindu-ma-n fata portii pentru a-i mai admira o data maiestrele imbinari, rasuciri, basorelieful… pe urma cobor spre scoala.
In dreapta admir o traditionala gospodarie autentic moroseneasca, cu grajd, sura, casa de lemn, fantana cu ghizduri trainice de stejar si cumpana.
E pustie. Imi dau seama de asta doar aruncand o privire spre ferestruica grajdului (cu fundatie trainica de piatra) pe care balegarul s-a uscat demult iar in locul gramezii uriase de gunoi de grajd, ce s-ar fi adunat din vara, toamna si peste iarna, nu vad nimic.
Se duc satenii, s-au dus crescatorii de vite, se duce incet si sigur satul traditional maramuresan.
Peste zi intalnesc insa atelaje morosenesti incarcate cu gunoi de grajd si trase de frumosi bidivii cu struturi vesele, ba chiar si un atelaj tras de molcomi boi din rasa Bruna de Maramures (pe valea Cosaului).
Vile opulente, in tonuri stridente, cu balustrade inox si termopane, strepezesc ochii. Nu au nici cea mai mica urma de influenta ori subtila trimitere spre secularele traditii arhitecturale maramuresene, mai degraba par meridionale, sau de niciunde, cu certitudine insa mai mari, confortabile si… in majoritatea lunilor, pustii.
Soarele se screme sa stralumineze Hurgoaiele, aruncand sulite si spre turla mai noi biserici, precedata de doua troite impresionante, opere ale mesterului Patru Pupaza, impodobite cu ghirlande si jerbe policrome de flori creponate, din plastic.
Trec puntea peste, modesta aici, Valea Stejarului, apoi prin curtea scolii ce-si desfasoara activitatea in doua cladiri alaturate, sui spre biserici pe poteca abrupta si alunecoasa din pricina ghetii.
Morminte noi. Morminte vechi. Cruci de lemn. Dar si ruginite, din fier.
Noul agresiv si invadant, kitschos si spurcat, de la cununile si jerbele din flori de plastic, atarnate de cruci, la candelele de plastic ramase pe morminte din noiembrie trecut, din Ziua pomenirii mortilor.
Biserica noua, de lemn, are ceva destul de vag din armonia si frumosul specific traditional, poate doar ornamentatia stalpilor prispei.
Un tricolor si drapelul albastru cu cerc de stele aurii al UE decoreaza spre nord clopotnita. Alt neo-narav stramosesc.
Sui printre morminte, atent la forma si ornamentatia crucilor, redescoperind una cu trimiteri la cele celtice, dupa care descopar o alta troita cu un chinuit Christ cioplit aproape-n marime naturala, in basorelief, amplasata dinaintea bisericii monument istoric, cu turla de lemn mult diferita de turlele maramuresene ascutite care par niste sageti gata sa sparga portile cerului.
Ma bucur sa constat din nou aici prezenta absolut bine-venitelor relatii referitoare la originile si istoria lacasului, prezentate in romana dar si in limbi straine, pe trei coli de hartie ingrijit inramate. De felicitat pe cei care au avut aceasta, de bun simt elementar, initiativa.
De aici, de sus, de printre prunii rebeli ce umbresc tacutele morminte, admir vatra alungita a Vaii Stejarului, razletele si pitorestile gospodarii muntenesti suind spre poalele Hurgoaielor, defrisate si tesute cu drumuri de TAF, imaginandu-mi ca doar daca invierea ar fi acum si pamantul s-ar deschide dintr-o data, lasandu-i sa iasa la lumina pe toti cei peste veacuri adormiti aici, cu mic cu mare, tanar si batran, un nesfarsit chiot de bucurie, scos din piepturile celor napustiti la vale pe lungul derdelus, ar putea sparge tacerea aceasta infioranta.
Nici vorba de inviere, e 24 ianuarie, Ziua Unirii si inafara unor comemorari radiofonice si baloase sfornaieli politicianiste, nimeni, se pare, nu are habar de nationalul, important, eveniment.
Cobor, plecand spre casa, oprind inca o data in dreptul carierei tufurilor vulcanice cu bile de piatra, doar, doar voi gasi o cale sa traversez vadul inghetat-spongios, dar… nicio sansa si-atunci, resemnat, continui spre Vadu Izei, oprind pentru a mai surprinde feeria apelor descatusate diamantate de soare si crampeiul de sat dominat de neo-bizantinele cupole.
Din Feresti o iau in sus, pe minunata vale a Cosaului si nu peste mult, in stanga, observ splendida si deosebit de armonioasa silueta de lemn a bisericii monument istoric, abia restaurata.
In Cornesti, tot la stanga, pitita cuminte sub deal, o alta veche bisericuta de lemn apoi, spre Calinesti, splendida rapa de marne vanat-verzui inaltata dupa o scurta translare din malul drept al Cosaului.
Departe in dreapta, Culmea Pietrei si apoi, inchizand orizontul catre sud-vest, Gutaiul troienit. Soarele, mai mult o dulce amagire, e prezent doar atat cat sa starneasca poeticul ancestral al acestor locuri. Sarbi, Budesti… Pasul Neteda… si-o alta perspectiva minunata catre varful Gutai–Trei Apostoli.
Nu peste mult ajung la partia La Icoana, putin animata, mai apoi cea mai pretentioasa, tehnica, de la Roata si-n fine Cavnicul, fost traditional minieresc, din ce in ce mai turistic, ingrijit si cochet.
Sus, in dreapta, Piatra Malnasului, patratosul fost geizer cu depuneri de travertin apoi, Mogosa cu piramida alba si-n fine Pietrele Soimilor cu impresionantele stancarii cu spurcate valcele…
Mai opresc odata inainte de-a sui spre Surdesti, pentru a ma incanta la o sprintara cascada cu turturi si candelabre de gheata.
In dreapta, o cariera deschisa de vreo 2-3 ani, musca din rocile vulcanice apropiindu-se amenintator de grota de la Piatra Rosie si superba stancarie brun-ruginie sculptata de ape, vant si milenii…
Circulatia e deja animata, obligand la atentie, nefurandu-mi insa bucuria admirarii inca o data a Baii Sprii, a Dealul Minei si departe-n zari, a dragului Ignis apoi, in niciun sfert de ceas ajung acasa, cu tolba foto si cea a sufletului plina.
Iata, s-a dus deja si Ziua Unirii!
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
