Începe Săptămâna Floriilor, puntea de trecere către Săptămâna Patimilor

Săptămâna a VI-a a Postului Mare, adică Săptămâna Floriilor, este plină de evenimente şi de mare însemnătate duhovnicească. Aceasta începe luni, 22 aprilie, şi cheamă la adunarea şi reunirea tuturor lucrurilor, căci reuniţi astfel mistic, vom putea participa cu vrednicie la desfăşurările eshatologice ale Săptămânii Mari: Slujba Mirelui, iniţierea în tainele Joii Mari, şi cele trei zile care sunt o icoană a „Paştelui veşniciei”.

Săptămâna a VI-a e cadrul unei întreite înainte-prăznuiri: pregătirea Sâmbetei lui Lazăr, a Duminicii Stâlpărilor şi a Săptămânii Mari, scrie Doxologia. Încă de luni, așa cum ne arată Triodul, Domnul vesteşte pe ucenici despre boala lui Lazăr. „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta”. Miercuri, iarăşi le spune: „Astăzi şi-a dat sufletul Lazăr şi l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimţitei Învieri. „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” .

Astfel, întreaga săptămână se desfăşoară în contemplarea duhovnicească a întâlnirii viitoare a lui Hristos cu moartea. Mai întâi în persoana prietenului său Lazăr, apoi în propria Sa moarte. „Ceasul lui Hristos” se apropie încetul cu încetul. Acest ceas despre care El a vorbit de atâtea ori şi spre care şi-a orientat întreaga misiune pământească.

Învierea lui Lazăr e simbolul învierii viitoare, a neamului omenesc, după cum rezultă şi din tropar. „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi L-ai sculat Hristoase Dumnezeule…”

Pe măsură ce Hristos se apropie de Patimi, imnele liturgice îşi schimbă caracterul, avându-L pe Hristos în centru. Astfel că, odată intrat în Ierusalim, Hristos ocupă întreaga atenţie a credincioşilor care L-au urmat pas cu pas, începând din lunea precedentă. Acest urcuş spre Ierusalim, ce culmina odinioară în proce­siunea din Duminica Floriilor, însoţeşte simbolic toată săptămâna cu o amplă mişcare procesională. Credincioşii urmează şi însoţesc pe Hristos în acest mers care îi duce spre comuniunea mistică cu Patima Sa. Drumul reprezintă şi urcuşul lui Hristos la Tatăl, model al urcuşului duhovnicesc al omului şi al intrării sale în Ierusalimul ceresc.

Duminica Stâlpărilor este puntea de trecere de la sfinţita patruzecime, la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. Smerită, pen­tru că „Cel ce are scaun cerul şi aşternut picioarelor, pământul” şi „Cel purtat de Heruvimi şi lăudat de Serafimi”, se sme­reşte şi încalecă pe mânz necuvântător. Dar şi triumfală, pentru că mulţimea poporului recunoaşte în Cel ce vine, pe Stăpânul vieţii şi al morţii, iar pruncii cei fără de răutate, sensibili față de lucrurile cele de taină, îl întâmpină ca pe un împărat, cu stâlpări de finic şi cu strigăte de „Osana”, aşternându-şi înainte Lui hai­nele pe cale.