Ștefania Pop e cunoscută printre vânătorii din țară, după trei ani de practică pe cont propriu. Pentru ceilalți, vă spunem că e o tânără cu principii solide, cu educație, informată și hotărâtă, ca orice moroșancă. Îi plac lucrurile simple, clare și, mai ales, îi place onestitatea. Un interviu cu răspunsuri foarte interesante despre vânătoare, arme, profesori, politică…
Spuneți-ne câteva cuvinte despre dvs.
Ștefania Pop: Originile mele sunt din Țara Lăpușului, jumătate dintre rădăcini le am din comuna Băiuț, iar jumătate din comuna Lăpuș, prin urmare sunt moroșancă mai sudică. Între anii 2018-2022 am urmat cursurile specializării Silvicultură la USAMV Cluj-Napoca. Pe această cale îmi arog permisiunea de a afirma că ies studenți bine pregătiți sub aspectul exigenței studiilor și din facultatea de la Cluj, intrând în competiție cu o facultate bine cunoscută, considerată tradițională, șeful nostru de promoție având nota de absolvire maximă. Au fost patru ani memorabili, extrem de tumultoși și aventuroși în care am evoluat foarte mult. Urmează doi ani de masterat la specializarea „Managementul Ecosistemelor Forestiere” și sper că va urma și un doctorat pe ameliorații silvice, protecția plantelor sau tehnică. Cel mai bun a fost anul 4, m-am maturizat cel mai mult, dar am și acumulat cea mai multă informație, ba chiar am reușit să câștig Agronomiada la secțiunea „dendrologie”.
Niciodată nu am fost nevoită să mă întreb despre ce voi alege să studiez. Nu mă văd făcând altceva decât silvicultură sau cinegetică și ar fi dificil să am un job diferit, deoarece sunt o persoană care nu se limitează. Sunt un om foarte activ, vara munceam la ocolul silvic alături de pădurari la inventariat sau lucrări de îngrijire și conducere a arboretului și de atunci mi-am promis că din primul salariu îmi iau un motofierăstrău. Acum trec la treburi serioase și caut un loc de muncă permanent în domeniu.
Iubesc vânătoarea la căprior, este ceva aparte pentru mine și mult mai specială decât, de exemplu, vânătoarea la cerb carpatin, la care, totuși, particip acasă în fiecare toamnă. Mereu îmi aleg selecții. Consider că tot ce facem în viață trebuie făcut la timpul lui, de aceea pentru că nu sunt demnă încă (din punct de vedere al experienței), eu nu vânez trofee, cum nu aș merita să vânez nici capră neagră.
Cel mai mult îmi place să vânez dimineața sau după ploaie, când mă umple, din creștet până la călcâie, o liniște și o împlinire greu de descris, este ceva suprem. Am vânat de la rață și vulpe, până la mistreț.
Mereu am susținut că nu trebuie irosită nicio parte din vânat, fapt pentru care voi încerca să învăț arta tăbăcitului.
În concluzie, îmi place vânătoarea, este parte din mine, o parte naturală. Îmi doresc să o practic la nivel profesionist din punct de vedere cultural, dar va fi mult de muncă. Oricum, recomand tuturor să-l citească pe neprețuitul Ionel Pop, pentru a-și depăși condiția.
De când și de unde a pornit această pasiune pentru vânătoare?
Ștefania Pop: Pasiunea pentru vânătoare s-a născut acum foarte mulți ani. Surprinzător, în familia tatălui meu nu prea apar în arborele genealogic vânători, dar pot afirma că tata este unul dintre cei mai eficienți vânători din Maramureș. În schimb, tatăl mamei (Perșa Iosif) a fost vânător, fratele lui la fel, iar cel care i-a dăscălit a fost tatăl lor.
Pe această cale trebuie să îl laud pe bunicul și să spun că în jurul anilor ’70 a deținut recordul național la craniu de lup (pentru o perioadă de mai mulți ani), vânat pe Rotunda, Maramureș. Știu sigur că și stră-străbunicul a fost vânător, dar despre cei dinaintea lui nu mai am informații. Cert este, că dacă iubita mea mamă nu sărea această tradiție, de vânătoare sau silvicultură în familie, aș fi asemănat-o cu Aurora Gruescu. Ar fi fost ceva minunat și rar întâlnit! Mama mea este o femeie aparte, care m-a susținut mereu în direcția vânătorii. Evident că mă jucam cu păpușile, dar dacă a văzut că-mi schimb orizonturile crescând, m-a îndrumat și, cel mai important, m-a încurajat.
Îmi amintesc foarte vag, practic, prima mea vânătoare, știu că a-mpușcat tata un rățoi și că era și mama lângă mine, atât. Aveam în jur de 5 ani. După ce am mai crescut și eram capabilă să mă țin după el mergeam mult la căprior la dibuit, dar de multe ori călcam pe crenguțe care făceau zgomot când se rupeau și mă amenința că mă lasă acasă dacă nu mă învăț minte să fiu mai silențioasă în pădure. Nu pot să spun că tata a fost cel mai bucuros că „alintata familiei” dorește să practice vânătoarea și silvicultura, îndeletniciri serioase și dificile, dar satisfăcătoare, fapt pentru care nu am primit multă educație din partea lui. Astfel, cam pe la vârsta majoratului am început să fiu autodidact.
La 20 ani, în secret, am susținut examenul și am devenit membră AVPS Cluj, deoarece eram mai prezentă în Cluj decât în Maramureș din cauza facultății. N-am spus părinților decât când a trebuit să duc acasă dulapul pentru arme, veste foarte șocantă pentru ei.
A fost una dintre cele mai bune decizii ale mele datorită căreia, în trei ani de când practic pe cont propriu vânătoarea, am cunoscut fel și fel de vânători, mi-am bucurat sufletul cu locuri minunate, am trecut prin întâmplări de toate intenstitățile, pe scurt, am trăit multe experiențe la care alții doar visează.
Este o pasiune costisitoare… Ne puteți spune câte ceva despre accesoriile pe care le aveți? Care vă sunt cele mai dragi?
Ștefania Pop: Nu este o regulă. Eu și tatăl meu suntem vânători de modă veche, adică punem la bătaie abilitățile de vânător, nu cele susținute de echipamente moderne. Asta înseamnă să dai șansă vietății respective, oricare ar fi ea. Nu are rost să car pe munte o raniță plină de echipamente și accesorii, pe lângă armă și suport, dacă atunci când văd vânatul căutat nu îl pot ochi din cauza oboselii și tremuratului. Problema este că vânătoarea s-a transformat pentru mulți într-o „îndeletnicire” în care își etalează „sculele șmechere” fără măcar să fie responsabili în pădure, fără să știe cum să ia calea urmelor sau cum să observe semnalmentele prezenței vânatului. În asemenea cazuri nu se mai numește „îndeletnicire”.
Dețin un bock Frankonia, Forest Favorit, calibru 12, fiind prima mea armă. Pe lângă bock am și o carabină Baikal IZH 18, de calibru 30.06, o armă foarte comună, dar pe care nu o prea folosesc.
Mă pot declara un vânător foarte simplu, cu un minim de accesorii. Cele mai dragi îmi sunt cuțitele. Sunt plăcerea mea nevinovată. Preferatul meu este un Opinel cu capre negre pirogravate pe mâner, pe care l-am primit de la un bun prieten. Oricine știe că fără cuțit destoinic nu poți face aproape nimic pe teren. Celălalt accesoriu preferat este o cartușieră pentru lisă, primită de la un prieten clujean. Îmi plac lucrurile din piele și suțin mult producătorii mici. Pot descrie secolul XXI prin faptul că sunt la putere produsele cu durată scurtă de viață și tocmai de aceea prefer obiectele din piele, lemn, sticlă sau metal, adică cele durabile.
Când merg la vânătoare am puține lucruri, ca să-mi fie cât mai ușoară deplasarea. Am arma, cartușiera și un cuțit la curea, Opinelul în buzunar, în raniță am apă, mâncare și lanternă, pentru că niciodată nu știi când ajungi acasă.
Eu pun preț pe calitatea mea de vânător și pe experiențele de orice fel din teren. La sfârșitul zilei am mai mare satisfacție că poate am văzut ciute cu viței, cerbi stând la sfat, mistreți scurmând sau luptându-se, un uliu șorecar la pândă într-un arin sau orice alte viețuitoare mari și mici în casa lor, decât să știu că am vânat cel mai mare mistreț cu colți de argint dintr-un observator la un punct de hrănire.
Există anumite prejudecăți față de femeile vânător. Cum faceți față și cum le răspundeți?
Ștefania Pop: Dacă există prejudecăți față de femei sunt tot din cauza femeilor pentru că nu știu pune piciorul în prag, au temeri, spun pas anumitor etape din vânătoare sau pur și simplu sunt comode. Cunosc femei care, de exemplu, nu participă deloc la jupuit, eviscerat și tranșat. Problema este că mai cunosc și bărbați care fac asta. Ei bine, pe acești oameni îi numesc „vânători de ocazie”.
Totuși, de ce ar trebui să existe prejudecăți față de femei? Prin natura lui omul este un vânător. Indiferent de sex omul vânează un job, bani, o vacanță, o carte, un partener ș.a., încât s-a demonstrat în mai multe rânduri că femeile au avut mai mult succes.
Eu, de mică am trăit în prezența bărbaților 85% din timp, am învățat să gândesc ca ei, la fel cum am învățat și să abordez și rezolv conflictele cu ei. Sunt foarte bine primită oriunde merg, cu interes și curiozitate și mereu încearcă să mă menajeze până văd că, de fapt, trebuie să țină pasul pentru că sunt un om de acțiune. Există și bărbați cu intenții sau convingeri morale îndoielnice, cazuri izolate și rar întâlnite de mine, dar pot spune că primesc aceeași monedă.
Forestmania.ro: Pare aproape imposibil, azi, să discuți cu cineva despre nevoia de echilibru și despre rolul vânătorii. Societatea e foarte radicalizată când vine vorba de protecția naturii.
Ștefania Pop: Mai întâi trebuie explicat, în termini cât mai simplii, echilibrul biologic. Înseamnă că ecosistemul încearcă să se mențină în aceleași limite în funcție de factorii externi și interni, adică tinde la homeostazie.
Nu este niciun secret că numărul animalelor pentru vânătoare este ridicat artificial, pentru ca noi, oamenii cu gena vânătorului încă activă, să ne putem îndeplini menirea, dar în același timp pentru a putea permite pădurii să-și îndeplinească funcțiile sociale, funcții regăsite în Subgrupa funcțională 1.4- Păduri cu funcții de recreere și în Supgrupa 1.5- Păduri de interes științific și de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier. Pădurea are eficacitate polifuncțională, tocmai de aceea, ca să își poată îndeplini funcțiile, vânătoarea trebuie practicată echilibrat. Rolul vânătorii este relativ bine trasat: prin contractul de gestionare se garantează hrana și paza animalelor și că numărul indivizilor din speciile existente nu scade sub un anumit procent. Hrănirea și paza nu pot fi asigurate decât cu suport financiar, bani proveniți preponderent din cotizațiile membrilor. Evident că nu pot fi în acord cu cei care fac o hrănire excesivă. Iar când acolo se practică vânătoarea este doar împușcare, nu are nimic din esența adevăratei vânători.
Faptul că asupra unei specii există interes cinegetic o salvează de la un dezechilibru care este posibil să apară din cauza numărului prea mare de prădători, dar și din alte cauze.
Personal consider ideologia reglării naturale o mare eroare, realizabilă doar în cazul în care omul nu ar fi pășit niciodată pe Pământ, și azi nu ar avea nevoie nici măcar de o ciupercă sau o boabă de zmeură.
Omul face parte din lanțul trofic și a apărut pe această planetă, nu a venit din Cosmos. Omul vânează de la apariția sa, iar prin intervenția lui, asigură un echilibru în natură iar întrebarea care se pune este: nu dacă să intervenim, ci cât și unde să intervenim.
De unde a pornit „problema” echilibrului naturii?
Este o părere greșită că distrugerea naturii, aici ne referim la floră și faună, a început o dată cu industrializarea. Nu. Acum mai bine de 10 mii de ani a avut loc punctul de inflexiune, când am trecut de la vânători-culegători la a domestici și domina natura. După Heidegger, citatul biblic „umpleți pământul și supuneți-l” a fost prea literar folosit de creștinul european. Într-adevăr, natura ne-a fost dată să o folosim, dar să o și avem în pază. Gândirea ecologică este o nouă ideologie politică, care, consider eu, nu ne dă posibilitatea decât de a alege între rău și mai puțin rău. Celebra marionetă Greta spunea „vreau să îți fie frică”, însă problema este că frica scoate ce este mai rău din om. Exploatăm natura dincolo de limite, iar dacă vreodată este vorba de dezechilibru, sigur nu este cauzat doar de vânătoare și nu pot decât cita cuvintele lui Aleksandr Soljenițîn: „Fiecare om este capabil să împingă lumea, câte puțin, spre direcția bună sau spre cea rea”.
Adevărul este… că trăim într-o aparentă democrație, nesănătoasă.
Recomand celor interesați de așa-zisul echilibru să citească „Eco, bio și organic” de Alexander von Schonburg.
Ministrul mediului spunea zilele trecute că „dacă nu avem grijă” vor ajunge urșii în Parcul Cișmigiu din centrul Capitalei. În condițiile în care ministerul mediului e cel care a schimbat legislația și a introdus ursul pe lista de protecție…
Ștefania Pop: Răspunsul este foarte simplu și este un adevăr general valabil, bine cunoscut, pe care doar îl perpetuez. Din vremea în care am aderat la UE ursul a fost introdus sub protecție prin directiva Habitate, prin care era necesar să compatibilizăm legislația națională în domeniul protecției naturii cu cea a Uniunii Europene. Asta nu înseamnă că nu se vâna, ci se acordau derogări pentru menținerea numărului optim de 4,5 mii de indivizi raportat la suprafața habitatului României, un număr, teoretic, calculat în urma unor studii profesioniste.
Totuși, fostul ministru Pașca Palmer, un „intelectual” comod, lipsit de discernământ, pus temporar în funcție, și-a luat libertatea de a opri controlul prin vânătoare a celei mai mari populații de urs din Europa.
De atunci, activiștii de mediu susținuți cu bani, numai ei știu de unde, creează presiuni pentru protecția integrală a tot mai multe specii de animale, prin dubioase proiecte de folosire abuzivă a fondurilor europene.
Nu am de ce să fac referire la numărul urșilor, deoarece orice om integru cognitiv se poate documenta despre etologia ursului încât să vadă că este animal teritorial, deci, că are nevoie de spațiu și că nu mănâncă lemn, exploatarea pădurii nefiind cauza „domesticirii” lui.
Celor care le pasă, le recomand să adere în Asociația în Beneficiul Vânătorilor și Activității de Vânătoare și să lupte alături de noi împotriva abuzurilor legislative din domeniul cinegeticii.
Sunt mulți vânători în România, multe fonduri de vânătoare. Cu toate acestea, noi nu suntem în stare să organizăm o expoziție mondială, ca Ungaria, și nici să profităm, ca stat, de banii care ar putea veni din vânătoare. De ce?
Ștefania Pop: Pentru că omogenitatea de breaslă nu există pe teritoriul țării. Cei erijați în fruntea vânătorilor la forurile de reprezentare nu au reușit să păstreze și să perpetueze tradiția înaintașilor. Nici măcar nu s-au străduit să o facă, cultura cingetică fiind deja un domeniu arid. Lipsa de reacție a vânătorilor certifică lipsa de omogenitate de care aminteam. Într-adevăr, Ungaria a organizat expoziții de anvergură, însă de departe, Germania ar fi trebuit să rămână etalonul demn de amintit. Germania a organizat cea mai grandioasă expoziție cu specific vânătoresc încă din perioada interbelică.
Dacă ar fi să faceți un exercițiu de imaginație, cum vedeți acest sector cinegetic – și implicit fauna din România – peste 20 de ani?
Ștefania Pop: Dacă toată țara ar fi formată din oameni asemănători moroșenilor nordici, care să bată pasul apăsat pe loc și să nu miște împotriva voinței lor, orice sector ar beneficia de o dezvoltare înfloritoare.
Nu văd viitorul cinegetic deloc colorat, nici măcar verde, culoare care sub aspect simbolic are valență cu valoare pozitivă. Specialiștii ieșiți din facultăți sunt slab pregătiți, cad în capcana tehnologiei sau a oamenilor „descurcăreți” și nu pun preț pe literatura de calitate, de unde învățăturile cinegetice pot constitui o hrană îndestulătoare. Sunt prea puține modelele vii demne de urmat, iar mentorii capabili sunt rari și ei. Învățământul de specialitate înregistrează un mare declin, mai ales prin cadrele cu calități îndoielnice de a forma noi generații.
Nu știu dacă acești specialiști vor fi vertebrali și neclintiți în fața valului de provocări.
Pe lângă acestea, am impresia că ecofondul și genofodul se degradează treptat, tot din cauza noastră, iar pe de altă parte suferă transformări pe baza schimbărilor climatice. Va trebui să învățăm să tratăm cu profesionalism problemele de mediu, ceea ce va fi posibil doar prin strategii sustenabile și parteneriate între biologi, silvicultori, agricultori ș.a., dar nu ca strategiile de acum, gândite peste noapte și total ineficiente.
În octombrie are loc Expo Hunting Moldavia. Veți merge la târg? Dacă da, cu ce gânduri?
Ștefania Pop: Este ceva nou pentru mine, nu știam de existența unei expoziții și la Bacău. Am participat în aprilie la expoziția de la Sibiu, experiență în urma căreia am fost plăcut impresionată atât prin calitatea organizării, dar și prin faptul că a reușit să reunească prieteni din diferite colțuri ale țării.
Adevărul este că vânătorimea din România suferă de o boală în masă avansată numită „lipsa exprimării interesului prin manifestări de orice fel în domeniul cinegeticii”. Totuși, există tendință și câțiva vânători încearcă încet, încet să iasă din negura bătrână a nepăsării și reușesc deja să organizeze evenimente culturale tematice, pentru care îi felicit.
Sursa: forestmania.ro
– Servicii de creare site web
