Invitație la lectură: Celor care au căzut și s-au ridicat singuri. Celor care au iubit.

„Ați auzit povești de amor si dragoste, răpuse de picurii de ploaie? Ei bine, știți ca furtunile sunt cele mai demne fenomene pentru a ne liniștii sufletul?  Scriu astăzi, deoarece simt presiunea ploii si multitudinea de sentimente ce-mi apasă sufletul într-un mod mult mai brutal decât până acum. Uneori, pare-mi-se simt și bătaia vântului, lucru normal pentru un om care-și petrece timpul la fereastră, însă, pe-atât de anormal simțământ atunci când fereastra este închisă…

Simt uneori lucrurile lipsite de importanță cu o intensitate atât de mare, iar lucrurile reprezentative vieții mele le tratez cu aceeași superficialitate cu care tratează oamenii apa de ploaie, deși sunt conștienți de ceea ce oferă ea naturii, pe-atât de mult uită și disprețuiesc necesitatea ei, căci, cine preferă furtunile în detrimentul unui cer senin?  Ei bine, unele gânduri si sentimente oricât aș încerca, în fiecare zi, nu le pot lăsa în voia superficialității. De fapt, dacă vorbesc la modul cel mai sincer, încă nu sunt pregătită să-mi adun gândurile și să las în urmă oamenii pe care încă îi iubesc atât de necontrolat uneori.

Am constatat astăzi că de mult n-am mai renunțat la oameni, că de multă vreme n-am mai avut curajul de a părasi oamenii care nu mai aveau aceeași însemnătate ca altădată, și totuși, conștientă de faptul că nu mai aveau nimic ce să-mi ofere rămâneau acolo, în viața și prezentul lor, așteptând. Asteptam poate să realizez că viața mea rămâne aceeași, așteptam să cred că stările mele nu vor tinde doar spre tristețe, căci, știi că omul singur nu-i decât un suflet mort și rece într-un trup încă viu, deoarece  va aspira la dragoste, la dor și totuși va trăi pentru a aștepta…Parcă suntem mereu într-o continuă așteptare. Așteptăm momentul oportun pentru a ne îndrăgosti, pentru a ne curăța sufletul și a-l lăsa demn, așteptăm să spunem un “Te iubesc!” în grabă, constituind într-o simplă frază toate sentimentele inexistente de fapt. Până și nopțile de dragoste si cioburile care rămân la final, dar și lucrurile pe care le dorim realizate fără a depunde minimul de effort, fac parte din așteptările noastre lăuntrice. Așteptăm atât de mult, încât realizăm la final că timpul n-are răbdare cu noi și că el nu așteaptă. Astfel, omenirea rămâne cu amintirea omului ce a așteptat, a așteptat o viață și o zi doar din teamă, cumplită teama de el însuși.

Nu pot spune ca sunt un om care face altceva decat să aștepte. La rândul meu sunt și eu un simplu muritor care va aștepta mereu ca lucrurile, toate lucrurile din viața, să vină de la sine, un sine necunoscut… și cum acest necunoscut aduce dimineața și noaptea și vremea și îndrumă timpul, nu văd de ce ar avea problem în a-mi aduce și mie gramul de liniște care-mi lipsește atât de mult.

Ei bine, să mă trezesc dimineața amorțită de razele acum reci ale soarelui, să-mi ațintesc ochii spre geam și să-mi reamintesc vag cursul zilei de ieri făra a fi afectată, este unul dintre obiceiurile care-mi dau putere aproape în fiecare zi. Să sorb din cafeaua amară la primele ore ale dimineții reconstituind adesea un rezumat al vieții mele, este unul dintre lucrurile care mă lasă goală sufletește și melancolică, asemenea zilelor de iarnă în care copacii au rămas dezbrăcați în văzul tuturor trecătorilor, și totuși realizez că mult mai demne de rușine sunt ruinele amintirilor mele.

Amintiri… Am ajuns să ne numim oameni, să ne considerăm demni și mândri, când nu facem altceva decât să ne înșelăm în fiecare zi. Nu spun că unii oameni nu merită înșelați, cum de asemenea nu spun că trebuie să ne dechidem sufletul în fața fiecărui trecător care se plimbă prin viața noastră, dar, să te inșeli pe tine însuți, zi de zi, aceasta clar nu mi-a fost cu putință să o înțeleg vreodată. Să ne tratăm sentimentele și toate gândurile din timpuri și de acum, cu aceeași superficialitate pe care o arătăm lumii, încă nu pot intelege.  Ajungi să-ți fie teamă de tine însuți, de sentimentele și de propria rațiune despre care crezi că te-ar judeca cu amar. Ei bine, de ce mai traiești dacă ți-e teamă de reflexia propriei nebunii?

Să te judeci singur pentru ceea ce ești, pentru ce ai greșit, pentru cuvintele pe care le-ai spus în momente inoportune sau pentru tot ceea ce nu ai spus cand trebuia, să te ascunzi de amalgamul amintirilor tale, plăcute sau care ilustrează fiecare coșmar trăit de care vrei să te descotorosești în fiecare zi, te pierzi în neant. Dacă eu nu aș avea amintirea faptului că scriu, că iubesc sau urăsc oameni în același timp însă în intensități diferite, dacă n-aș avea amintirea tuturor oamenilor care din diverse motive azi nu mai sunt in viața mea, dacă aș uita fiecare noapte sau vis, ori fiecare pahar cu vin și urmările lui, cum aș putea să mă mai numesc om?

Căci știi tu, cititorule, că oamenii, absolut toți oamenii trăiesc pentru a greși, pentru a regreta, a se îndrept, iar la final pentru a-și mângâia rănile cu fiecare amintire a tot ce au insemnat ei, a tot ce au clădit. Cred cu tărie că în clipele de extaz nu ne aducem aminte de câmpul cu flori și nici de nopțile cu lună, ci mai degrabă de același câmp înflorit rămas îndrăgostiților ce vor urma și de aceleași nopți martore a unei iubiri ce n-o vom uita, nu poate, ci sigur, niciodată.”

Andreia Petreuș