Ne indreptam spre Rastoci, Lemniu (atestat documentar din 1405), Letca (aceeasi atestare documentara), avand drept obiectiv vizitarea carsturilor de pe valea Purcaretului incepand cu Moara lui Pocol, continuand cu Izbucul Bulbucului, Gaura Vantului si Biserica Dracului. Nelipsite ceturi somesene, o atmosfera terna, cu sate pustii. Impresionanta biserica monument istoric, de lemn, din Rastoci, sindriluita in toamna lui 2006.Desi trecuse de ora 9 nici tipenie de om, nici la biserica monument istoric cu hramul Sfintei Fecioare Maria din Letca, dar nici la mai noile biserici cu turle argintii din aceeasi localitate.
Din Letca am luat-o la dreapta, spre imensa cariera de calcare Spria, lasand in urma, la statia de sortare a rocilor, drumul de tara ce suie spre Toplita (atestata documentar 1416), cu o alta biserica monument istoric, de lemn si o varianta de acces spre Purcaret.
Urmam drumul de tara ingust care acompaniaza spre amonte mal stang valea Purcaretului, conducad pana la obarsiile sale din satucul Valisoara (fost Valea Rea, atestat documentar in 1603) situat la poalele Prisnelului Valisoarei.
Depasim mai sus de cariera Spria ultima gospodarie din Letca, plasata pe valea Purcaretului, malul drept.
Nu departe mai sus, peste valea cu debit modest si o ingusta lunca acaparata de salcii, loza si arini, se iveste tarcul din plasa de sarma al unei captari de apa, fostul izbuc spectaculos al pesterii Moara lui Pocol (58 km de la Baia Mare).
Am continuat spre amonte circa 200 m dupa care am luat-o per pedes peste vale suind versantul sau stang, pudrat de nea si acoperit gros cu frunze umede, pe alocuri cu grohote si radacini alunecoase.
Orientandu-ne spre nord-vest, ajungem la un valcel accidentat.
Deasupra lui, spre vest, observam o saritoare inalta de circa 10-15 m cu un mic balcon, de unde se poate accede in putul celei mai amplu dezvoltate formatiuni carstice din Podisul Transilvan, cu o lungime cartata pe aproape 4 km.
Practic, pestera debuteaza undeva la nord-vest, inspre Cozla-Ciula, continuand prin masivul calcarelor eocene spre Letca, avand o succesiune de sifoane, motiv pentru care a putut fi descoperita, investigata si cartata numai de catre speologi-scafandrieri dotati corespunzator.
Ferigute in minuscule manunchiuri si ferigute cu radacina dulce, ca niste verzi-lucioase limbi de bou orneaza calcarele bej-ruginii.
Incerc sa ajung la balcon pentru a fotografia putul, dar e mult prea expus si alunecos acum, nu avem nimic pentru asigurare.
Coboram spre vale, traversam lunca in locul fostelor tabere speologice apoi continuam cu masina spre amonte.
E la fel de cetos si umed, vizibilitate la cel mult 150-200 m, dar pudra zapezii a adus un plus de pitoresc fagetului ce acompaniaza de-o parte si alta valea Purcaretului sapata afund in calcare tinere.
La stanga apare o gospodarie solitara apoi tinere livezi de pruni.
In dreapta de-abia deslusim peretele stratificat al stancariei Sub Piatra, lung de 300-400 m, cu o inaltime variind de la 10 pana la 40 m.
Oprim inainte de un podet de beton si ne luam rucsacii, suind pe langa paraul Bulbuc, cumplit poluat cu borhot de la fiertul horincii.
Tufe de alun, paducel, corn, sanger, maces, o cariera de grohote aluvionare la stanga, folosite la tratarea periodica a drumului ce suie accentuat de-aici spre Valisoara, ramificandu-se si spre dreapta, catre Purcaret (varianta mai dificila, folosita de localnici vara).
Bulbucul isi aduna apele mai la est, pe platoul carstic al satului Purcaret (din nefericire aproape de horincie), parcurgand o vale cu trei doline, disparand, reaparand, mistuindu-se mai apoi in calcarele eocene vestice si iesind la lumina zilei prin Izbucul Bulbuc.
S-a facut ora 10.
Apele teribil poluate sunt negre, imputite, spumoase pe alocuri, pe calcare remarcandu-se depuneri groase, filant- albastrii, nici vorba de viata in asa ceva, cel putin nu la nivel macro.
Traversam paraul spre sud, prindem o poteca umblata de viezuri, cotim spre est pe culmea cu grohote si faget intercalat cu ciresi salbatici si paltini apropiindu-ne de capatul peretelui calcaros, acolo unde ar trebui sa dam de pestera Biserica Dracului.
Avand bocanci si doua bete de trekking, o iau in fata pe potecuta nu mai lata de 15-25 cm, umeda si alunecoasa din pricina clisei argiloase, ce suie pe un tanc.
Descopar in stratificarile calcaroase o cochilie de scoica lunga de vreo 5-6 cm, lata de aproximativ 3, cu valva mult mai subtire decat a scoicilor Ostrea specifice calcarelor oligocene de la Prisnelul Valisoarei, Strunga Stanii-Varai ori Poienita Ciocmanilor. Nu o pot desprinde, in schimb am sansa de-a descoperi un corn vechi de caprior, frumos, cu trei ramuri ce-i tradeaza varsta.
Constat ca ar fi deosebit de riscant sa continuu spre nord pe brana ingusta si lipsita de prize, la stanga fiind un abrupt de 8-10 m cu grohotis.
Totusi, observ ca potecuta e frecvent parcursa de vreun viezure, ceea ce ar indica existenta unei grote-refugiu.
Coboram la paraul Bulbuc, nu inainte de-a admira un extraordinar paltin secular ale carei radacini s-au labartat strategic, evitand prabusirea colosului.
Suim apoi oblic spre nord, peste marunte grohote si un fost sleau de carute, remarcand niste arbusti asemanatori la forma, scoarta si miros sangerului, dar avand fructe cu aspect de baca de culoare stacojie si inauntru o singura samanta de culoare visinie cu diametrul de 5-6 mm.
Capsulele sunt gemene adesea si atarna din varfurile ramurilor, legate fiind de acestea printr-un petiol subtire, lung de 12-15 cm.
Cea mai mica atingere genereaza caderea lor si aterizarea pe sol, unde par niste ciudate ciupercute.
Fructele aduc teribil celor caramizii de hrisca (Fagopyrum esculentum) aceea e insa o planta ierboasa, aici fiind vorba de un arbust care uneori se dezvolta pana la dimensiunea magnoliilor cu flori alb-stelare.
Curpenul (Clemantis vitalba) e specia care s-a adaptat perfect solulul arid calcaros, lianele acestuia atarnand peste tot precum niste serpi constrictori (fapt remarcat la Varai, Durusa, Valisoara, Cozla, Poienita…).
Urcusul devine dificil mai ales atunci cand abandonam fostul culoar pentru carute, deviind oblic-ascendent spre est, urmand poteca lata de 15-25 cm strecurata pe sub scunzii paducei acaparati de macesi.
Atingem baza peretelui multistratificat, aparent fara fosile, si continuam pe braul precar spre extremitatea sa sud-estica.
Dam peste Gaura Vantului, o pestera-tunel joasa si in care cu greu s-ar putea strecura un adolescent, acum sigur devenita vizuina pentru bursuci.
Vara se percepe aici un curent racoros, fapt observabil si cu flacara unei lumanari/lampi cu carbid.
Urmam mai departe poteca-pervaz expusa, din fericire doar pe alocuri argilos-clisoasa.
Curand ajungem Biserica Dracului, un portalul lung de vreo 7-8 m, inalt de vreo 1,8-2 m, afund de vreo 3 si cu un horn inalt de 5-7 m, ingust, sugerand clopotnita unei bisericute salajene de lemn, de la care si numele.
Plafonul de neguri parea a se disipa dincolo de vale, pe culmea calcaroasa-impadurita descinzand sub Valisoara.
Constat ca suind prima data pe potecuta expusa de pe malul stang al paraului fusesem nespus de aproape de Biserica Dracului, situata taman deasupra Izbucului Bulbucului, la 20-30 m, in sezon cald-uscat aceasta reprezentand cea mai facila cale de acces.
Din gura Bisericii Dracului am luat-o inapoi pe sub perete ajungand la o diaclaza-surplomba spectaculoasa si imediat dupa aceea la o galerie de pestera marcata de speologi 4001/CM (posibil Clubul Cepromin Gherla-Cluj Napoca).
Inaltimea peretelui scadea spre nord, insa acesta era mai spectaculos datorita valcelelor aride cu saritori si a eroziunilor (pluviale-eoliene-dizolvari).
Mitica Istvan descoperi pe poteca arida o mandibula de jder de stanca.
Am coborat la poteca si continuand spre nord-est am dat in padurea de fag peste un drum de carute mai larg.
Imediat apoi (la ora 11,15) am ajuns la un izvor cu valaua de beton – Fantana Pascoaiei conform geolog Vasile Todoran – la ora 12 intrand in drumul pietruit ce suie din valea Purcaretului spre satul Purcaret.
Livezi batrane de pruni luate la decimat cu drujba pentru lemne de foc, dar si unele mai tinere.
Case trainice dar vide, multe cu geamurile sparte, garduri din beton daramate de presiunea telurica generata de alunecarile calcarelor pe baza de argila, apoi cateva gaini, rate, caini hamaind a pustiu.
Nici tipenie de om.
Un urias par salbatic umbrind o ciudata rastignire cu un Christ de tabla, naiv pictat dar cu fantezie si har.
Arare fumuri lenes prelinse din hornuri accentuand un veritabil sentiment de stranietate sau fantastic hitchcockian, amplificat de negurile umede si reci matrasite de rafalele incipiente de vant.
Am ajuns la biserica din lemn, monument istoric, probabil din secolele XVII-XVIII, fara vreun inscris.
Si ea pustie desi pe dalele de calcare, ca si crucile de piatra ale micutului tintirim, am remarcat urme recente de pasi.
Frasini uriasi strajuie, alaturi de un ingemanat tei, biserica.
Si o particularitate: o scara de lemn suind abrupt din prispa spre turla-clopotnita.
Cruci purtand numele familiei Lazar.
Ilie Lazar, unul din faptuitorii Unirii din 1918, stabilit mai apoi la Giulesti, in Maramuresul Istoric, de-aici din Purcaret se tragea.
Ne-am retras pe unde veniseram, dar batand neincrezatori la usa geologului Vasile Todoran, pasionat de speologie, autorul unei documentate lucrari pregatitoare de doctorat referitoare la calcarele de apa dulce ale Somesului la Rona-Jibou si septariile de Rona.
Invitandu-ne in bucataria cu iz de foc de lemne, ne-a prezentat o mostra de septarie de Rona taiata si slefuita, mai apoi o cochilie de scoica fosila uriasa, cat o jumatate de minge de handbal, precizand cateva toponimii : Sub Piatra, Gaura Vantului, paraul Bulbuc, Fantana Pascoaiei, Izbucul Doscior (situat la nord-est de Fantana Pascoaiei si nevazut de noi).
Ne vorbi apoi de cele trei doline, de poluarea uneia, implicit a apelor paraului Bulbuc anterior izbucului, despre o grota colmatata pe care ar vrea s-o investigheze cu membrii Speo Clubului Montana Baia Mare …
Ne-am luat ramas bun iesind in aerul tot mai rece si umed din pricina cetii care se ridica treptat, oferindu-ne la un moment dat nesperata perspectiva de basm hibernal catre satucul Valisoara.
Abia iesind din Letca, dupa ultima casa, la rastignire, am oprit si luandu-ne rucsacii, mai mult pentru a ne proteja de vant spatele si aparatele foto, am pornit spre sud-vest, pe pasunea comunala situata pe un depozit aluvionar de terasa, cu prundis cuartifer de rau dispus deasupra argilelor si calcarelor eocene.
Dupa cateva minute remarcaram spre nord-est cariera Spria iar la vest, langa o fosta mizera coliba de rromi, primul tau din cele vreo sase situate in doline, cinci cu apa tulbure din cauza adancimii mici si a argilelor antrenate de valurile iscate de vant.
In fapt, tot traseul e pe o vale de doline, unele cu oglinda de apa limpede-cristalina, celelalte lutoase, cu plauri si insule mici de stuf.
La sud-vest vedem alte 5 doline mai vechi, afunde, acaparate de un impenetrabil hatis de spini si paducei.
Am suit pe platou pentru a scruta orizonulul catre Stanii Clitului si impresionantele sale gresii lutos-aurii, mai spre est stancariile gresoase de pe Valea Lesului, la nord ivindu-se treptat crestetele invaluite de nori ale Prisnelurilor Valisoarei si Varaiului, iar la vest, departe, gospodariile satului Soimuseni.
Pe platou am dat peste 10-15 tausoare, unele neregulate, cu vegetatie lacustra, altele circulare, aparent nu mai afunde de 35-80 cm, cu o origine incerta.
Daca taurile din doline mi-au amintit de Taul Suspendat (Taul Negru) din Groapa Barsa sau mai marele Tau Varasoaia din Muntii Bihor de nord, taurile putin afunde, neregulate si spectaculoase, mi-au amintit de intunecatele, din cauza turbariei, tauri din zona Cantonul Padis. Din pacate, spre deosebire de acelea, unde de jur-imprejur puteam admira molizi si brazi, aici erau doar dealurile chelioase din Podisul Transilvan.
Se facuse ora 14,30 iar crivatul ne izbea nemilos, fara a reusi sa ne impiedice sa tragem cateva superbe panorame spre Letca si Somes, iar dincolo de el spre Lozuna, imortalizand macro una din numeroasele alb-roz diademe, o paraluta (Bellis perenis) inflorita, incredibil, la 25 decembrie 2006 in pajistea verde.
Am coborat la masina continuand spre Ciocmani-Cuciulat-Surduc-Tihau, avand drept ultim obiectiv vestigiile castrului roman de la Tihau.
In drum admiram cariera moderna pentru blocuri de calcare de la Cuciulat precedata de cealalta veche, in care fusese descoperita o pestera de peste 1500 m lungime, cu desene rupestre la aproximativ 300 m de la intrare, datate ca apartinand paleoliticului superior.
Apreciem minunatele gresii cu grote de la Surduc si deasupra lor, spre sud-vest, mausoleul grofului ce-si avusese castelul aici.
Imediat dupa statia de transformare de la Surduc am facut stanga, intrand in Tihau, aproape la fel de pustiu precum satul Purcaret.
Apoi, cu ceva sansa, companionul Dumitru Istvan dadu peste un batran care-i arata un molan de gresie rectangular cioplit, lung de circa 70 cm, gros de vreo 40, provenind de la fostul castru roman situat pe o terasa aluvionara a Somesului plasata peste un consistent strat de gresii ruginii in care localnicii si-au sapat beciuri/adaposturi.
Batranul ne explica unde se afla castrul roman, dar adevarata noastra sansa a fost un domn intalnit mai apoi la marginea Tihaului.
Acesta ne-a descris mai intai locatia dupa care ne-a condus spre Surduc si inainte de intrarea in localitate, cotind dupa Azilul de Batrani, ne-a indemnat pe un sleau argilos in panta spre platoul-terasa.
De aici, luand-o pe jos, am suit la fostul castru cu urme de sapaturi arheologice, resturi de ceramica, olane de ardezie si inguste caramizi.
Valul de aparare, inalt de 1,5 m la est, descreste spre vest pina la a disparea in platou.
Se mai vad vestigiile unui sant si val de de aparare la sud-vest, afund de vreo 2 m.
O superba panorama ne bucura de-aici spre Somes si dincolo de el, spre satul Turbuta, scaldat in auriurile soarelui aflat la amurg.
Sub noi, la fosta balastiera, sclipeau in soare doua tauri neregulate, pitoresti, facil exploatabile turistic, deocamdata nestiute de prea multi.
Ghidul nostru ne indica, inainte de-a pleca spre casa, la est Dealul Gradistea, impadurit, iar in plan indepartat, pe aceeasi directie, Muncelul si vatra localitatii Cristolt.
Spre vest domina orizontul Piscuiul Ronei (Dealul Rakoczi), loc marcat de transeele si fortificatiile germane din cel de-al doilea razboi mondial.
Ulterior aveam sa aflam cateva informatii referitoare la castrul roman de la Tihau descoperite in Itinerare arheologice transilvane, la pag. 210.
Platoul se situeaza la 120 m est de soseaua Surduc-Jibou, fiind numit de localnici Cetate sau Gradiste.
Sapaturi arheologice au fost efectuate aici in 1958, ocazie cu care s-a stabilit ca dimensiunea castrului zidit din piatra fusese de 144 x 129 m.
Un sant de 2 m adancime si lat de 4,5 m, preceda zidul.
Pe latura sudica a castrului existase o asezare civila.
Inscriptiile si stampilele de pe caramizi au permis arheologilor concluzia ca in castrul Tihau fusese garnizoana unei unitati din Legiunea XIII Gemina (Legionis XIII Geminae), nucleul apararii Daciei romane, iar conducatorul ei, guvernator al provinciei si Cohors Cannanefactium.
O legiune era constituita din mai multe Cohors, fiecare numarand 7-8000 de soldati.
De remarcat faptul ca numeroase castre romane se numesc Gradiste (grad–hrad=cetate in limba slava). ca Sarmisegetusa-Ulpia Traiana, Cumidava-Rasnov, Buciumi-Salaj, Bologa-Cluj.
Fiindca se insera si era tot mai frig, iar soarele apunea apoteotic, ne-am retras spre Surduc, admirand valea Garboului aproape de varsarea in Somes, mausoleul grofului, gresiile cu grote, una neinspirat devenita bar, mai apoi minele de lignit si haldele lor de steril, oprind putin in Ciocmani pentru a fotografia poate una din ultimele case de lemn salajene stravechi, cu acoperis de paie si o deosebita incuietoare forjata la portita.
Satele se mai animara, incet se aprinsera luminile, occidentali Mosi Nicolae cu albe plete si barbi, imbracati in haine purpurii escaladau hatri scarile de matase spre hornurile sau balcoanele vilelor, purtand in saci jucarii pentru copii…
Suind Dealul Mesteacan, Mitica imi povesti despre Pestera Magurici, una dintre cele putine din Romania cu mari colonii de lilieci (agresati la un moment dat cu faclii de catre niste cretini satanisti).
In fine, putin dupa ora 17 ajungem in Baia Mare si ne incheiem incantati o minunata zi de turism speo-istorico-cultural salajean.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
