Îmi amintesc că am fost invitat la deschiderea primei ediții a taberei de creație „Cărbunari”, prin 1998 dacă memoria nu mă înșală, dar nu am reușit să ajung la eveniment. De atunci am trecut de mai multe ori pe lângă drumul ce duce la Poiana Soarelui de pe raza comunei Cernești, locul care găzduiește muzeul în aer liber, însă nu m-am abătut de la cursul drumului principal.
Au trecut aproape 25 de ani până ce am decis că a venit timpul să văd ceea ce la vremea respectivă se anunța a fi o inițiativă de succes în domeniul artei, un proiect inedit menit să crească valoarea acelui loc binecuvântat de Dumnezeu, prin amplasarea unor lucrări realizate în marmură de către sculptori români, profesioniști, care, fără îndoială, urma să îmbogățească patrimoniul cultural al Țării Lăpușului, al Maramureșului și al țării.
Mulți maramureșeni își amintesc de inițiativa privată deosebită a omului de afaceri Victor Florean, un băimărean dispus să folosească o parte din câștig pentru a finanța un proiect de anvergură, după modelul celui realizat în Măgura, județul Buzău. Există câteva diferențe între cele două locații.
Deosebirea majoră e că tabăra de la Măgura, care a funcționat între anii 1970-1985, a fost susținută chiar de Nicolae Ceaușescu, după ce cunoscuții sculptori Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol au întocmit proiectul. Tabăra Cărbunari a fost și urma să fie finanțată doar de către Victor Florean, implicarea Consiliului Județean sau a Direcție de Cultură a județului fiind nulă. Dacă cei 16 sculptori prezenți la Măgura, de regulă în fiecare an alții, primeau la sosire câte un bloc de piatră în urma tragerii la sorți, cei veniți în Poiana Soarelui aveau la dispoziție o bucată de marmură de mari dimensiuni pentru a crea o sculptură, fiindu-le asigurate toate resursele materiale necesare.
Apoi, Coman și Apostol au apelat la elevii ai liceelor de artă din toată țara, dar și la proaspeții absolvenți ai Academie de Arhitectură. Sculptorul maramureșean Mircea Bolchiș, cel care a avut rolul de-a transpune în practică inițiativa lui Florean, s-a bazat, în majoritate, pe sculptori consacrați. În 16 ani terenul de la Măgura s-a umplut cu peste 250 de lucrări realizate de vreo 160 de artiști, apărând astfel în peisajul cultural românesc cel mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. În Poiana Soarelui nu sunt atât de multe, doar câteva zeci, dar tabăra n-a funcționat cât cea de la Măgura și nici n-au participat atâția sculptori.
O altă deosebire dintre cele două tabere este că, în prezent, fiecare sculptură de la Măgura are o tăbliță și un număr de identificare, iar dacă ții minte respectiva cifră, la intrare poți descoperii numele artistului care a realizat-o. Un procedeu aparent complicat, dar oricum mai folositor în comparație cu vizitatorii taberei din Cernești, unde este imposibil să cunoști numele artistului realizator sau titlul lucrării.
Terenul de la Măgura (21 de hectare) aparține Mănăstirii Ciolanu, el este administrat de Direcția de Cultură a județului Buzău care plătește chirie proprietarului. O parte din Poiana Soarelui din Cernești se mai află în proprietatea lui Victor Florean sau a băncilor care l-au împrumutat. O altă parte, 4,5 hectare, a fost cumpărată de un tânăr din Cernești după ce banca creditoare l-a scos la licitație.
Zecile de sculpturi din poiană au rămas fără stăpân, pentru că nimeni nu știe dacă ele au fost cumpărate, în cazul tânărului, odată cu terenul. Omul a făcut înștiințări prin care l-a chemat pe Florean să își ridice „bunurile” dar nu a primit niciun răspuns. Și mai gravă este situația lucrărilor amplasate pe terenul rămas, care nu se știe cui aparțin.
În situația actuală este normal să ne întrebăm dacă autoritățile județene și cele locale nu au obligația să intervină în rezolvarea acestei situații, pentru că e vorba de un patrimoniu cultural de excepție care se află pe calea pierzaniei datorită dezinteresului manifestat de toate părțile implicate. Nu ar fi normal să se facă demersurile necesare pentru ca zecile de lucrări din poiană să intre în proprietatea județului pentru a le putea întreține și valorifica în folosul comunității? Dacă nu se intervine urgent, în scurt timp vom putea vorbi doar despre fostul muzeu în aer liber din Poiana Soarelui.
M-am orientat după statuia unui copil amplasată la intrarea pe drumul forestier pietruit care duce la Poiana Soarelui, aflată în inima pădurii, departe de lumea dezlănțuită. Nu există niciun indicator care să marcheze traseul spre tabără. Rămâne să bănuiești și să intuiești că bustul copilului sculptat de artistul Ioan Mihele, cel care a realizat și statuia lui Iuliu Maniu amplasat în Bădăcin, statuia Reginei Maria din fața teatrului orădean, sau cea a lui Alesandru Papiu Ilarian din Zalău, indică locul de unde poți porni către tabără.
Drumul nu-i rău, dovadă că Victor Florean a făcut și lucruri durabile din moment ce după 25 de ani de la inaugurare, calea de acces se prezintă în condiții mulțumitoare. Când ajungi în primul „etaj” al poienii, nu știi de fapt unde ești. Vezi zeci de sculpturi amplasate aleatoriu, fără niciun criteriu, „ordinea” fiind dată cel mai probabil de locul unde s-au descărcat blocurile de marmură, care au rămas acolo și după ce au fost transformate în opere de artă. Soarta a fost vitregă cu o parte dintre lucrări, spinii, tufișurile și crengile copacilor din pădure acoperindu-le aproape în totalitate. Nu există niciun gard protector, oile pasc printre statui, deșeurile lăsate de turiștii „amatori de artă” sunt peste tot, un drum de pământ străbate parcul pe toată lungimea fiind folosit de utilajele care doboară și transportă copacii din pădure.
Ajuns acolo ești văduvit de orice informație privind zecile de monumente și nu îți rămâne decât să îți imaginezi cam ce ar putea reprezenta fiecare și, firește, să le fotografiezi. Păcat că statuile nu pot vorbi ca să își spună fiecare povestea, dacă tot au fost lăsate să se descurce singure cu vitregiile și expansiunea naturii, cu răufăcătorii bipezi care le-au pus gând rău. Sunt lucrări admirabile, demne de marile muzee, cu o tematică diversificată, unele realizate cu multă trudă pentru a fi transformate în formele concepute de sculptor, altele fiind prelucrate sumar doar cât să semene cu simbolul dorit de autor. O superbă femeie rubensiană se odihnește și visează, un bărbat resemnat stă într-un pat a lui Procust dar, deși nu încape în el, sculptorul i-a lăsat picioarele să se iasă afară și nu i le-a tăiat, un Atlas modern ce se chinuie să susțină „pământul” de marmură, o firavă femeie între doi coloși fioroși ce stau gata-gata să se încaiere pentru ea, multe compoziții inspirate din mitologie, multe coloane, unele împodobite cu basoreliefuri…
Partea superioară a poienii este de vis datorită deschiderii ample spre înaltele dealuri din apropiere, amplasamentului care permite Soarelui să fie prezent de la răsărit până la apus, dar și faptului că o parte apreciabilă este curățată de spini și bălării. Este terenul cumpărat de la bănci de tânărul investitor care vrea să facă lucruri deosebite. Deocamdată sunt multe obstacole în cale visului său, cele mai importante fiind aprovizionarea cu energie electrică și apă a zonei. Și aici sunt amplasate multe sculpturi, unele de dimensiuni apreciabile, poziția terenului scoțându-le în evidență formele.
Aproape de intrare în poiana cu statui, privirile îți sunt atrase de o construcție ciudată, realizată din plăcuțe subțiri de marmură, zidite ca și cărămizile. Cu ceva efort reușești să te strecori în subsolul imobilului ce ar fi urmat să fie o cramă probabil unicat datorită zidurilor și tavanelor realizate numai din marmură. Sunt trei încăperi, una mai încăpătoare, bănuiesc că este salonul pentru invitați sau clienți, două mai mici prevăzute pe pereți cu orificii pentru păstrarea sticlelor cu vin. Pe holul dintre încăperi a crescut un copac căruia i-a ajuns deja coroana afară… E o construcție deosebită, concepută ingenios de un arhitect cu vădite valențe artistice. Pereții sunt umezi, ploaia intră prin locurile prevăzute pentru aerisire, igrasia e la loc de cinste, marmura s-a decolorat și e de mirare că nu a început (încă) furtul plăcuțelor.
Privind întreg ansamblu de la Cernești nu ai cum să nu regreți că Victor Florean, un adevărat Mecena al zilelor noastre, nu a reușit să desăvârșească impresionantul proiect artistic. E greu de crezut că va mai fi cineva în stare să-l preia și să îl finalizeze. Bine ar fi ca până la găsirea resurselor necesare în acest scop, autoritățile locale și județene să își dea mâna măcar pentru conservarea taberei care găzduiește minunatele sculpturi. Știu, vor veni cu tot felul de motive pentru ca să își justifice neputința și reaua voință, așa cum au procedat și în alte cazuri.
Vom vedea ce va urma. Până atunci să spunem doar că ar fi o adevărată crimă culturală să fie lăsat să se risipească acest patrimoniu fascinant, realizat cu multă trudă, cu resurse financiare apreciabile, cu implicarea unor artiști de valoare.
Grigore Ciascai
– Servicii de creare site web
