Ca un făcut, la începutul fiecărui an, Gabriel Liiceanu face un exerciţiu dramatic, publicând fie un text de-a dreptul ridicol, fie unul în care parcă vrea să-şi dea singur două palme. În 2019, şi-a început publicistica prin articolul „Vis din noaptea de Anul Nou”, în care povestea cum, în vis, era să fie violat de un cal! Era, fără îndoială, un vis erotic, rămăşiţă a trăirilor sale de peste zi. Dar, de ce trebuia să ni-l povestească şi nouă? Sau era vreun mesaj transmis cuiva care, aşteptat fiind, n-a mai venit? Mă rog, treaba lui.
Anul acesta a ieşit din zona oniricului şi a postat pe „contributors.ro” un text prin care parcă vrea să-şi dea singur cu tesla-n coaste: „Complicii”. Despre ce este vorba? Liiceanu se ia la trântă cu postul „Radio România cultural” pentru că a postat pe site un articol în care amintea că s-au împlinit 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu. Ce l-a deranjat încă nu-mi este clar, căci, citind articolul lui Razvan Moceanu, am constatat că nu este vorba decît despre o fişă biografică a unuia dintre marii regizori români, fără adjective exagerate, fără etichete nepotrivite.
Urcându-se iarăşi în pod pentru a-şi face o poză cu el deasupra lumii, Gabriel Liiceanu pare să fi redevenit instanţa aceea căcăcioasă care pute de la distanţă, punând etichete pentru oricine, uitînd cine este el: „M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu”.
Vă daţi seama, tocmai el, care, în primele zile de după Revoluţie, în timp ce scria „Apelul către lichele”, s-a aruncat în braţele celui mai odios stalinist, Silviu Brucan, şeful ziarului „Scânteia”, a cărui nevastă, Alexandra Sidorovici, a fost asesor popular în temutul „Tribunal al Poporului”, care a băgat în puşcărie toată floarea intelectuală a ţării, inclusiv pe Constantin Noica, părintele spiritual al lui Gabriel Liiceanu:
Citind textul lui Gabriel Liiceanu, îmi dau seama că individul trăieşte cu impresia că era în celulă cu Elisabeta Rizea sau Doina Cornea, pe care le invocă doar în speranţa că astfel va cădea un praf de stele şi pe umerii lui gîrboviţi. Nu ne spune însă ce atitudine publică a avut el în vremea cînd Doina Cornea, de pildă, era bătută prin beciurile Securităţii. A protestat cumva atunci? Şi-a rupt hainele de pe el în piaţa publică?
Ei, aş! Pe atunci îşi publica teza de doctorat, aceea cu plagiatul masiv, în care făcea apologia lui Marx! Ia, citeşte, domnule Liiceanu, această înregistrare a Securităţii în casa domnului Noica, publicată într-o carte chiar la Humanitas:
Şi Liiceanu beneficia de stipendii din partea PCR, cu burse în Germania, cu excursii în Franţa pentru a-i pregăti un „şniţel auriu” Monicăi Lovinescu, cea pe care, cu nemăsurată neruşinare, o pune pe acelaşi palier cu Doina Cornea şi Elisabeta Rizea! Şi, à propos, pe ce bază trecea el înainte de 1990 din Germania în Franţa? Şi, à propos, el de ce nu dădea Note la Securitate despre persoanele cu care s-a întîlnit în străinătate? Sau dădea? Şi, dacă da, unde sînt?
Adică, îţi vine să te întrebi: cît tupeu, cîtă meschinărie să aibă cineva să se creadă îndreptăţit să invoce suferinţa Elisabetei Rizea, în timp ce el sta la masă cu Silviu Brucan, luîndu-şi tacticos notiţe? S-a ridicat atunci în picioare pentru a-l acuza pe Brucan de crimele făcute de nevastă-sa, Alexandra Sidorovici, şi de staliniştii pe care-i reprezenta? Nici vorbă! Ia uitaţi-vă cum sta sfios în rîndul doi, lîngă aragaz, preocupat să nu scape vreo silabă a stalinistului Brucan:
Sursă: cotidianul.ro
– Servicii de creare site web
