Luna octombrie este luna închinată Rozariului. Este și luna în care Biserica Română Unită a fost văduvită prin arestarea episcopilor săi.
În beciurile Securității din Sibiu, episcopul Ioan Suciu spunea Rozariul Maicii Domnului cu iubire și adâncă mulțumire. Noi, în casele noastre călduroase, confortabile și însorite, de ce nu-l putem rosti zilnic?
În după‑masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la Sibiu. Acolo, după ce, conform ritualului temnițelor, mi s‑au golit buzunarele de ceea ce aveam, am fost dus în beciul cel mai dinlăuntru. Era un întuneric precedat de două întunecimi, a coridorului și a altei celule prin care am intrat. Când zăvoarele au răsunat în spate‑mi, am oferit Stăpânului, prin Inima Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înțeles că era plină de mărire.
Rămânea să cunosc topografia noului apartament.
Când am intrat, am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da în celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C.‑urile curgeau prin „camera” mea. De aici, umezeala și mirosul. Și mi s‑a oferit această parfumerie umedă, întunecoasă, fără nici o clipire de zare luminoasă. Pământul era umed, pereții din cărămidă umedă și mucegăită… Am pipăit un dric de scânduri prăfuite, jilav. Trebuia să fie patul meu. Avea un metru aproximativ lungime. Mi‑am creat un loc de plimbare peste mușuroaie și gropi. Un capăt al celulei era boltit.
Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. Ce‑i drept, nu era o dezmierdare gingașă și nici vrednică de universalizat.
În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemănătoare colivii. […]
Deodată, zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cântec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine‑se cu adevărat”, după melodia de la Blaj. Un bas frumos umplea celulele și pivnițele cu acest imn marian. Am auzit apoi sfântul rozar în doi sau trei. Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I‑am unit la ruga mea și, topiți într‑o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru [ca] să nu fie înghițită de iad. […]
(fragment din scrisoarea dictată de PS Suciu părintelui Iuliu Rațiu în lagărul de la Căldărușani).