Sute de mii de români au petrecut- trecut, după cum spune unul dintre mărturisitori- ani de-a rândul sărbătoarea Nașterii Domnului în bezna temnițelor comuniste, în frig și teroare, departe de familie, dar cu bucuria Crăciunului în suflet. Avem datoria morală să le ascultăm povestea, spusă în șoaptă, despre cei mai grei ani ai lor. Cei mai grei ani ai țării. Cu aceste mărturisiri vom învăța, așa cum spunea părintele Constantin Necula, „istoria de har a rezistenței”.
„La fereastra amintirii ne-adunăm,
Cântecul de altă dată colindăm…”
Preot Nicolae Bordașiu- Primul Crăciun în celulă, Oradea 1955
„A venit apoi Crăciunul, să ne mângâie surghiunul”, cum zice colindul închisorilor. În dimineața acelei zile sfinte, parcă ne simțeam mai întăriți, mai liniștiți. În fiecare zi ne făceam rugăciunea împreună, nevăzuți de gardieni, iar duminica părintele Vasile îngâna în taină Sfânta Liturgie. În această zi de Crăciun însă, cel mai mic dintre noi a avut ideea să adunăm toate crucile noastre și capete de Crist și să le punem împreună pe marginea de prici unde dormea părintele Vasile și astfel să facem ca și cum ar fi o iesle din staulul din Bethleem. Urechea noastră era atentă la pașii de gardian ce umbla ca pisica pe lângă ușă și mai mult cu sufletul de cât cu vocea am colindat pentru pruncul Iisus. Câtă duioșie s-a adăugat lângă aceste mici simboluri și câtă nădejde s-a înfiripat în inimile noastre:
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să Le faci lumină…”
Traian Neamțu- Crăciun în lagărul Periprava, 1959 (126, 123)
„Și în Ajunul Crăciunului eram duși la muncă în bătăi, țipete și teroare. Și așteptam toți căderea nopții ca să ne întoarcem la Periprava. Dar nu ne-au dus în colonie, ci ne-au pus câte un lemn în spate și ne-au dus la o distanță de 5 km, la Grindu, o altă colonie, ca să lăsăm acolo lemnele. Și drumul era greu, cu lemnul în spate, eram epuizați, distrofici și nemâncați. Și mergând așa în Ajun de Crăciun, vedeam în depărtare casele din orașul Vâlcov. Vedeam cum iese fumul din coșuri și ne gândeam că acolo sunt familii care stau la căldură și așteaptă Crăciunul. Și în momentele alea de durere, mă gândeam cu ce am greșit de am ajuns în starea asta…”
„(…) Prima zi de Crăciun continua cu o zeamă de morcovi murați sau gogonele murate. O supă de arpacaș în care îți numărai alea 9-10 bucăți de arpacaș pe care le primeai și le puneai deoparte ca să le mesteci doar pentru a avea senzația că mănânci ceva”.
Vasile Jacques Iamandi- Crăciun in Lublianka, 1952 (pag 95)
„De multe ori în închisori am fost binecuvântați de Dumnezeu cu prezența unui preot și chiar a unui sobor creștin, catolic și ortodox, fiindcă de preoți pușcăriile erau pline pentru că erau prima țintă a politicii comuniste atee. Acești martiri au fost duhovnicii noștri cu riscul unor pedepse care mergeau până la izolare sau bătaie corporală. Preoții au fost întotdeauna o mângâiere divină pentru noi, ținând slujbe religioase înălțătoare în duminici și în toate sărbătorile noastre creștine. Au ținut predici dătătoare de curaj și speranță, au avut o atitudine demnă, plină de har, spovedindu-ne și împărtășindu-ne. Dumnezeu era cu noi în celulă. Noi îi simțeam prezența. Salutul nostru era „Doamne, ajută!” și „Cu noi este Dumnezeu”. La mine, la Canal, sau în universul carceral, clerul special urmărit și persecutat a fost la înălțime cu noi și alături de noi. Vii sau decedați, în fața acestor martiri îngenunchem și le aducem un binemeritat omagiu: ei ne-au ținut în viața”.
Niculina Moica- Adolescența petrecută în închisorile comuniste
„Eu de multe ori spun că am crescut acolo. Acolo am deschis ochii asupra lumii, acolo am învățat ce este viața. Priveam chipurile triste ale doamnelor cu care stăteam și învățam câte ceva de la fiecare. Și fiindcă acum când scriu aceste rânduri se apropie Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului, îmi amintesc acele seri când, obosite, întoarse din ateliere, după raportul de seară și după ce gardienii puneau zăvoarele pe uși, un murmur se auzea în cameră. Femei triste, îndurerate, după o tăcere plină de gânduri, fața lor se lumina și acel murmur înfiripa ca la un semnal o colindă. Colindam toate în cor, încet să nu ne audă gardienii, căci era risc să te pedepsească, să te bage la izolare. Ne tremurau lacrimile în colțul ochilor și ne visam acasă lângă cei dragi. În unele închisori care erau mai aproape de orașe se auzeau clopotele bisericilor și era minunat. Îmi aminteau de acasă, de mama care cocea cozonaci, tata care fixa bradul și eu care în colindele lui pregăteam ornamentele și bomboanele să-l împodobesc. Ce or fi făcând ei? Era întrebarea care-ți seca sufletul.”
Traian Neamțu Să nu se uite
„În preajma Crăciunului 2016, asta e suferința mea, azi, când din 100.000 am rămas 2.000. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ales să trăiesc și să pot să vă spun dumneavostră și să înțeleagă tineretul de azi: credința în Dumnezeu, dragostea de țară și neam e ceva deosebit (…) Astea nu-s povești, sunt realități. Poveștile sunt povești. Eu sunt mândru că ați avut ideea să scrieți cum era Crăciunul în pușcăriile comuniste. Și să nu se uite!”
Valeriu Gafencu- Colind de Crăciun
„La fereastra robilor
Cântă îngerii în cor
De cu seară până-n zori.
Au venit colindători
Îngerii nemuritori,
Încărcați cu dalbe flori”.
Florin Constantantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor: Baia de Crăciun
Pe 26 decembrie 1959 a fost o zi ca de primăvară. Soarele încălzea plăcut, vântul se potolise, era senin, paznicii își dăduseră jos șubele și dormeau din picioare. Brigada noastră căra pământul din apropierea unei bălți curate și abia așteptam să vină amiaza. Când au sosit butoaiele cu mâncare și s-a ordonat încetarea lucrului, eu eram gata pregătit. Curățasem bine roaba de țărână, iar acum am deșertat în ea câteva gamele cu apă, m-am dezbrăcat până la brâu și m-am pus pe treabă. A trecut ceva timp până am început să năpârlesc. Straturile de murdărie se desprindeau de piele ca resturile de aluat de pe masa unei bucătărese, iar jegul, acest sigiliu al statutului nostru social, cădea și se agita pe fundul roabei ca tăiețeii în oala cu supă. Îmi era puțin teamă să nu fiu pedepsit pentru obrăznicia mea însă m-am liniștit repede. Aproape toți cei de pe marginea bălții făceau la fel. Li se vedeau spinările încovoiate peste coșul roabelor, iar concentrarea cu care acești maniaci ai curățeniei își lepădau solzii trezea imaginea unei mulțimi de băieși cernând aurul din nisipul unor albii de râu. Erau atât de mulți bandiții care nesocoteau regulamentul, încât perspectiva unor represalii colective părea improbabilă. De altfel, când caraliii prindeau pe cineva spălându-se, în loc să muncească, nu se întâmpla mare lucru. Îl ciomăgeau puțin sau asmuțeau câinii pe el. Nici în cazul din urmă nu era cine știe ce pericol.
Animalele scheunau încurcate, aproape gudurându-se, și nu se năpusteau asupra vinovatului; dresajul lor nu avusese în vedere oameni în pielea goală. Acum, spectacolul era grandios: zeci de trupuri dezgolite, burți lipite de șira spinării, coaste ieșite în afară, fese descărnate, brațe și picioare ca bețele, obraji scofâlciți și capete tunse, ca de copil, piele murdară, cu erupții și plăgi ce păreau tatuaje savant organizate, toate acestea încălzite de un soare blând, care era totuși al unei zile de iarnă. Unii se despuiaseră de tot, ceea ce am simțit-o ca pe o provocare.
Într-o clipă, ultimele țoale care mă mai legau de pușcărie zăceau azvârlite pe fundul gropii. Dârdâiam de frig, dar nu-mi păsa. Luam apă în pumni, mi-o aruncam pe față, pe corp, mă plesneam cu palmele peste pielea învinețită, împroșcam stropii în toate părțile, țopăiam desculț pe pământul înghețat, eram în culmea fericirii. Parcă ar fi zburat în jurul meu fluturi și păsări cântătoare și albine încărcate de polen, într-atât de neverosimilă îmi era bucuria.
Nostalgia după penitenciarul Jilava, unde jetul de apă rece alterna cu jetul de apă fiartă, de parcă am fi fost condamnați la dușuri scoțiene și nu la muncă silnică, fusese curată rătăcire a minții. Acolo, vederea unor bărbați care își spală rupturile în vasul din care mănâncă, pentru a le cârpi apoi cu ace improvizate, te deprima. Aici, priveliștea acelorași bărbați, disprețuind frigul și bălăcindu-se ca animalele în sânul naturii, era reconfortantă. Aerul era pur, lumina nu-mi venea printre gratii și mă simțeam liber și neîngrădit ca într-un alt început de lume. Câmpia înghețată, ce se întindea către interiorul insulei, cerul albastru, cu dantela lui translucidă de nori, răsturnat în oglinda limpede a bălții, sălciile scorburoase din lunca Dunării, cu sugestii de acuarelă, mă proiectau într-o vârstă a inocenței.
Cea de a doua zi a Crăciunului aducea indiferență în sufletele paznicilor și curățenie pe trupurile noastre. Când mi-am reluat munca, am încercat un sentiment nou față de antipatica mea roabă de tablă ruginită. În după-amiaza aceea, am iubit-o, așa cum bogații își iubesc piscina sau băile lor de marmură, cu jacuzzi și aer condiționat. Eram posesorul de necontestat al unei senzualități deviate grotesc.
Sursa: Acest material a fost realizat cu ajutorul mărturisirilor adunate în cartea „Crăciun întemnițat. Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste și după eliberare în amintirile mărturisitorilor”, Editura Evdokimos, Fundația Profesor George Manu, 2016.
https://m.activenews.ro/stiri/„Istoria-de-har-a-rezistentei-Craciunul-in-temnitele-comuniste-153989
– Servicii de creare site web
