Tot mai mulți români sunt testați pozitiv cu virusul COVID-19, iar experiențele acestora sunt total diferite. Unii nu mai ajung să scrie câteva rânduri despre perioada prin care au trecut și cum s-a manifestat boala, însă alții își deschid sufletul în fața câtorva prieteni de pe rețelele de socializare și aleg să descrie rând cu rând oroarea prin care au trecut.
Este și cazul maramureșeanului Horia Picu, care printr-un mesaj postat public pe pagina sa de Facebook, a ales să le povestească prietenilor experiența sa și să le aducă mulțumiri cadrelor medicale care l-au supravegheat permanent. Iată mesajul său:
„Aceste rânduri sunt dedicate întregului personal, medical şi nemedical, al secţiei Infecţioase din Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei. De asemenea, cele ce urmează a fi relatate sunt forma mea de respect pentru vecina implicată direct în salvarea vieţii mele. Nu pot uita nici aportul rudelor, a vecinilor sau a colegilor în aprovizionarea familiei rămasă acasă într-o grea şi apăsătoare incertitudine pentru ziua care va urma.
Sunt, de 8 zile, acasă. Abia acum am „acumulat″ ceva energie pentru a scrie ce mi s-a întâmplat. Aş zice că poate fi de folos ceea ce voi relata pentru cei care sunt convinşi deja de imensul pericol al Pandemiei din 2020. Nu mă aştept să conving pe nimeni din cei care cred că totul e o glumă, un banal „hapciu″ de 2-3 zile, după care…gata! Mai stăm izolaţi până trec cele două săptămâni şi ne reluăm activitatea dinainte, la aceeaşi parametri.
Adevărul este că nu toţi oamenii sunt atinşi la fel de Sars-Cov-2. Am, din păcate, doi buni colegi pe care coronavirusul i-a ucis. Cunosc persoane care au luat boala şi au dus-o pe picioare, fără probleme.
Datele problemei sunt diferite. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, scriu aici cu singurul scop de a da speranţă celor care, printr-o nefericită întâlnire cu nemilosul duşman al omenirii, vor trece prin suferinţele îndurate de mine timp de două săptămâni.
Seara, pe 28 octombrie, o stare generală de slăbiciune nejustificată m-a determinat să-mi măsor temperatura. Aveam… Joi, 29 octombrie am fost la testare. Duminică mi-a venit comunicatul pe gmail: Covid-19! În aceste câteva zile m-am tratat după indicaţiile medicului de familie (altă persoană căreia îi port un profund respect!; şi acum mă sună să mă întrebe despre evoluţia stării mele de sănătate!). În acele zile, temperatura nu mi-a scăzut niciun moment sub 38 grade Celsius.
Luni, pe 2 noiembrie 2020, am chemat salvarea. Imediat au ajuns la scara blocului, doi oameni extrem de amabil, protejaţi corespunzător, şoferul salvării şi asistenta. Am ajuns în foarte scurt timp la secţia Infecţioase a spitalului din Sighetu Marmaţiei. Aici, până mi s-a găsit un loc într-un salon, cei doi reprezentaţi ai salvării au stat cu mine. Cred că aşteptarea locului într-un salon a durat 1-2 ore. Sincer, nu-mi mai aduc aminte cu mai mare exactitate. Probabil că atunci temperatura mea creştea continuu.
Au fost două săptămâni extrem de grele… Cu temperatura care, zi-noapte, permanent, nu voia să scadă sub 38-39 de grade Celsius, în ciuda tratamentului aplicat. Două săptămâni nu mi-am găsit locul, nici în patul de spital, nici în niciun fel de altfel de poziţie.
În afară de permanenta temperatură, am avut nişte mişcări incontrolabile ale cutiei toracice, nişte spasme incredibile, la fiecare întoarcere în pat, la fiecare coborâre din pat, la fiecare pas făcut. Au fost multe clipe pe care le credeam a-mi fi ultimele…
Am ieşit învingător, până la urmă. Dar „urmele″ luptei se pot vedea pe faţa mea şi pe pierderea în kilograme. După cântar, nu-s multe. Doar cinci. După modul cum arăt acum, se vede suferinţa întregului meu organism.
Dacă faceţi o formă severă de Covid-19, dacă sunt locuri disponibile, nu ezitaţi să vă internaţi la secţia Infecţioase a spitalului din Sighetu Marmaţiei! Spun asta cu toată responsabilitatea. Am avut parte de cele mai bune îngrijiri. Şi să nu înţeleagă cineva că am fost privilegiat. După externare, am stat de vorbă cu alţi bolnavi internaţi acolo. Aceeaşi impresie! Profesionalism desăvârşit şi umanitate la cele mai înalte cote! Tot personalul, medical sau nemedical, implicat la maxim în alinarea suferinţelor care, credeţi-mă, sunt, de multe ori, foarte greu de suportat. Toţi cei care lucrează acolo, îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu necesarul echipament de protecţie. Imaginaţi-vă asistentele, cu mască, vizieră şi mănuşi, căutându-mi venele în care să intre branulele! Puneţi-vă nişte mănuşi medicinale şi încercaţi să desfaceţi leucoplastul care să fixeze branula! Imaginaţi-vă tot personalul secţiei stând îmbrăcat protector în toate orele de serviciu. Lucrând de zor, de la bolnav la bolnav, din salon în salon, zi, noapte, zi, noapte…
Desigur că nu voi uita vreodată implicarea doamnei doctor de la Infecţioase căreia îi datorez salvarea vieţii mele. O persoană extrem de agreabilă, de grijulie, de un profesionalism absolut desăvârşit! Un om pe care l-am văzut bucurându-se sincer pe măsură ce rezultatele analizelor mele arătau calea spre vindecare.
Nu pot trece cu vederea că mâncarea la spital a fost excelentă. Scriu asta cu toată responsabilitatea. Dacă în ultimele zile de spitalizare n-am mai avut temperatură şi am putut mânca, s-a văzut asta prin recăpătarea atât de necesarelor puteri secătuite de un virus care cu mine s-a arătat a fi nemilos.
Am acasă, în chirie, un aparat pentru surplus de oxigen. Stau multe ore cu furtunul în nas. Face parte, oxigenarea suplimentară, din necesara schemă de tratament. Refacerea e de durată.
A fost greu… Am avut tot timpul mască de protecţie. M-am spălat pe mâini şi pe faţă aşa cum ni s-a recomandat. Şi totuşi, oricare dintre noi se poate întâlni cu coronavirusul.
Am fost norocos că acum pot scrie aceste rânduri. Urez sănătate tuturor oamenilor. Nimic, dar absolut nimic, nu contează mai mult!”
– Servicii de creare site web
