Asceza din Postul Mare, itinerar sinodal
Iubiți frați și surori,
Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca sunt convergente în relatarea episodului Schimbării la Față a lui Isus. În acest eveniment vedem răspunsul Domnului la neînțelegerea pe care discipolii săi au manifestat-o fată de el. De fapt, cu puțin înainte, a existat o adevărată ciocnire între Învățător și Simon Petru, care, după ce a mărturisit credința sa în Isus drept Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a respins anunțarea pătimirii și a crucii. Isus l-a certat cu putere: „Mergi în urma mea, Satană! Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Și iată că „după șase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1).
Evanghelia Schimbării la Față este proclamată în fiecare an în a doua duminică din Postul Mare. De fapt, în acest timp liturgic, Domnul ne ia cu el și ne duce deoparte. Chiar dacă angajările noastre obișnuite ne cer să rămânem în locurile dintotdeauna, trăind un cotidian adesea repetitiv și uneori plictisitor, în Postul Mare suntem invitați să „urcăm pe un munte înalt” împreună cu Isus, pentru a trăi cu poporul sfânt al lui Dumnezeu o experiență deosebită de asceză.
Asceza din Postul Mare este o angajare, animată mereu de har, pentru a depăși lipsurile noastre în credință și rezistențele de a-l urma pe Isus pe drumul crucii. Exact cum aveau nevoie de asta Petru și ceilalți discipoli. Pentru a aprofunda cunoașterea Învățătorului, pentru a înțelege și a primi până la capăt misterul mântuirii divine, realizată în dăruirea totală de sine din iubire, trebuie să ne lăsăm conduși de el deoparte și sus, dezlipindu-ne de mediocrități și de vanități. Trebuie să pornim la drum, un drum în urcuș, care cere efort, sacrificiu și concentrare, ca o excursie la munte. Aceste condiții sunt importante şi pentru drumul sinodal pe care, ca Biserică, ne-am angajat să-l realizăm. Ne va face bine să reflectăm asupra acestei relații care există între asceza din Postul Mare și experiența sinodală.
În „retragerea” pe muntele Tabor, Isus ia cu sine trei discipoli, aleși pentru a fi martori ai unui eveniment unic. Vrea ca experiența aceea de har să nu fie solitară, ci împărtășită, așa cum este, de altfel, toată viața noastră de credință. Isus este urmat împreună. Și împreună, ca Biserică peregrină în timp, se trăiește anul liturgic și, în el, Postul Mare, mergând cu aceia pe care Domnul i-a pus alături de noi ca însoțitori de călătorie. În mod asemănător cu urcarea lui Isus și a discipolilor pe Muntele Tabor, putem spune că drumul nostru din Postul Mare este „sinodal”, pentru a-l parcurge împreună pe aceeași cale, discipoli ai unicului Învățător. Ba chiar știm că el însuși este Calea, așadar, fie în itinerarul liturgic, fie în cel al Sinodului, Biserica nu face altceva decât să intre tot mai profund și pe deplin în misterul lui Cristos Mântuitor.
Și ajungem la momentul culminant. Evanghelia relatează că lui Isus „i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina” (Mt 17,2). Iată „vârful”, destinația drumului. La sfârșitul urcușului, în timp ce sunt pe muntele înalt cu Isus, celor trei discipoli le este dat harul de a-l vedea în gloria sa, strălucind de lumină supranaturală, care nu venea din afară, ci iradia din el însuși. Frumusețea divină a acestei viziuni a fost în mod incomparabil superioară oricărei oboseli pe care discipolii poate că au avut-o urcând pe Tabor. Ca în orice excursie angajantă pe munte: urcând, trebuie ținută privirea bine îndreptată la cărare; dar panorama care se deschide larg la sfârșit surprinde și răsplătește prin minunăția sa. Și procesul sinodal apare adesea greu și uneori ne-am putea descuraja. Dar ceea ce ne așteaptă la sfârșit este fără îndoială ceva minunat și surprinzător, care ne va ajuta să înțelegem mai bine voința lui Dumnezeu și misiunea noastră în slujba Împărăției sale.
Experiența discipolilor pe Muntele Tabor se îmbogățește ulterior când, alături de Isus schimbat la față, apar Moise și Ilie, care întruchipează Legea și, respectiv, Profeții (cf. Mt 17,3). Noutatea lui Cristos este împlinirea vechii Alianțe și a promisiunilor; este inseparabilă de istoria lui Dumnezeu cu poporul său și revelează sensul său profund. În mod asemănător, parcursul sinodal este înrădăcinat în tradiția Bisericii și, în același timp, deschis spre noutate. Tradiția este izvor de inspirație pentru a căuta căi noi, evitând tentațiile opuse ale imobilismului şi ale experimentării improvizate.
Drumul ascetic din Postul Mare și, în mod asemănător, cel sinodal au ca destinație o schimbare la față, personală și eclezială. O transformare care, în ambele cazuri, își are modelul său în cea a lui Isus și se realizează prin harul misterului său pascal. Pentru ca această schimbare la față să se poată realiza în noi anul acesta, aș vrea să propun două „cărări” de urmat pentru a urca împreună cu Isus și a ajunge cu el la destinație.
Prima face referință la imperativul pe care Dumnezeu Tatăl îl adresează discipolilor pe Tabor, în timp ce îl contemplă pe Isus schimbat la față. Glasul din nor spune: „Ascultați de el” (Mt 17,5). Așadar, prima indicație este foarte clară: a-l asculta pe Isus. Postul Mare este timp de har în măsura în care ne punem în ascultarea lui care ne vorbește. Și cum ne vorbește? Înainte de toate, în cuvântul lui Dumnezeu, pe care Biserica ni-l oferă în Liturghie: să nu-l lăsăm să cadă în gol; dacă nu putem participa mereu la Liturghie, să citim lecturile biblice zi de zi, chiar și cu ajutorul internetului. În afară de Scripturi, Domnul ne vorbește în frați, mai ales în chipurile şi în istoriile celor care au nevoie de ajutor. Dar aş vrea să adaug şi un alt aspect, foarte important în procesul sinodal: ascultarea lui Cristos trece şi prin ascultarea fraţilor şi a surorilor în Biserică, acea reciprocă ascultare care în unele faze este obiectivul principal, dar care rămâne oricum mereu indispensabilă în metoda şi în stilul unei Biserici sinodale.
Auzind glasul Tatălui, „discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: «Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!». Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,6-8). Iată a doua indicaţie pentru acest Post Mare: să nu ne refugiem într-o religiozitate făcută din evenimente extraordinare, din experienţe sugestive, fiindu-ne frică să înfruntăm realitatea cu trudele sale zilnice, cu durităţile sale şi contradicţiile sale. Lumina pe care Isus o arată discipolilor este o anticipare a gloriei pascale şi spre aceea trebuie să mergem, urmându-l „pe Isus singur”. Postul Mare este orientat spre Paşte: „retragerea” nu este scop în sine, ci ne pregăteşte să trăim cu credinţă, speranţă şi iubire pătimirea şi crucea, pentru a ajunge la înviere. Şi parcursul sinodal nu trebuie să ne înşele că am ajuns atunci când Dumnezeu ne dăruieşte harul unor experienţe puternice de comuniune. Şi acolo Domnul ne repetă: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Să coborâm pe câmpie şi harul experimentat să ne susţină în a fi artizani ai sinodalităţii în viaţa obişnuită a comunităţilor noastre.
Iubiţi fraţi şi surori, Duhul Sfânt să ne însufleţească în acest Post Mare în urcarea cu Isus, pentru a trăi experienţa strălucirii sale divine şi astfel, întăriţi în credinţă, să continuăm împreună drumul cu el, glorie a poporului său şi lumină a neamurilor.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 25 ianuarie, sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
– Servicii de creare site web
