Mihai Morar, Budapesta şi… alergarea

Băimăreanul nostru Mihai Morar are o postare care nu necesită nicio introducere…

EU NU MAI AM O RELAȚIE CU ALERGAREA. Și, totuși, astăzi la 7.00. dimineața aici, în Budapesta, m-am trezit alergând pe malul Dunării. Pentru că aici am început să alerg…în vremea când nu aveam o relație cu alergarea. Exact acum 7 ani, în august 2016… Tot așa, tot aici… într-o dimineață, m-am trezit alergând. Pe malul Dunării, de la Podul cu Lanțuri până în fața Parlamentului… mi-am dat seama că încă nu am murit și am continuat…am urcat podul Margareta, am coborât pe Insulă…încă respiram, dar, de teamă să nu mor, m-am întors, pe malul celălat, la Podul cu Lanțuri și gata. Asta a fost prima mea tură de alergare. Eram viu.
Și, ani de zile, nu m-am oprit. ZILNIC. Aveam o relație cu alergarea. Credeam că o să îmbătrânim împreună. Și o să murim îmbrățișați. Câte răsărituri am trăit împreună… Cât chin, dar câtă plăcere… Câte recorduri personale, câți kilometri sub 4 minute… Cât ego… până la autosuficiență. Devenisem una cu alergarea. Eu eram alergarea. Și, apoi, autosuficiența a adus plafonarea și, în cele din urmă, accidentarea. Și, ca în orice relație, negarea…apoi, uitarea.
Nu am putut să scriu asta până acum. Pentru că mă lua plânsul. Să știi, uitarea nu aduce vindecarea. Astăzi, pot să mărturisesc. Pentru că nu mai am o relație cu alergarea. În această dimineață, doar am alergat pe cheiul Dunării, unde am început să alerg. Să duc un picior în fața celuilalt picior, să respir în ritmul pașilor… să uit că am avut o relație cu alergarea… să nu mă doară nimic…nici trupul, nici trauma…
Mi-a spus un terapeut că persoanele care renunță la fumat rămân fumătoare toată viața, chiar dacă nu mai trag vreodată dintr-o țigară. Sfârșitul unei relații nu e sfârșitul. M-am despărțit de alergare. Eu nu mai sunt alergarea. Dar astăzi am început să alerg. Eu sunt doar alergătorul. Și am o relație cu mine. Sunt viu.