Sfântul Andrei, ocrotitorul românilor, este prăznuit în fiecare an pe data de 30 noiembrie. Potrivit tradiţiei populare româneşti, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte pradă pentru iarnă care începe fiecărui lup.
Români au o tradiţie frumoasă pentru noaptea de Sfântul Andrei care s-a transmis încă de la daci. Şi pentru că tradiţiile poporului român sunt deosebite şi mistice, merită să le cunoaştem şi să le povestim copiilor noştri despre ele.
Ziua Sfântului Andrei se cheamă şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încă se mai susține şi acum că, în ziua de 30 noiembrie lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţă că „îşi vede lupul coadă”.
Ziua se serbează prin nelucru în casă, că să nu strice lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum, în ziua când porneşte şi lupăria. Tot din cauza lupilor nu se matură toată ziua, nu se da gunoiul afară, nu se rănesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană şi nu se da nimic cu împrumut. Dacă stăpânii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totuşi, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, căci peste cele hotărâte de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.
În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare. La miezul nopţii de Sf. Andrei se deschid cerurile.
În credinţele poporului român de pretutindeni, în noaptea de către Sf. Andrei, pe 29 noiembrie, ies sau umblă strigoii. Cine sunt strigoii? Sunt spirite ale morţilor, care nu ajung în lumea de „dincolo” după înmormântare, sau refuză să se mai întoarcă „acolo” după ce îşi vizitează rudele, la marile sărbători calendaristice. Strigoii morţi devin foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţă rudelor apropiate, aduc boli, grindină şi alte suferinţe.
După relele provocate şi locul unde activează, ei pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. Ei călătoresc pe Pământ şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe melita, pe coadă de matură, pe butoi sau în but Prin unele zone ale țării, se crede că aceşti strigoi iau coasele şi limbile de melita pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă că asemenea obiecte să nu fie lăsate afară.
Se mai spune că ei dansează pe la răspântiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A două zi, aceştia se cunosc după zgârieturile ce le au pe faţă. Babele sau oamenii-strigoi, înainte de a ieşi din casă pe horn, se ung pe tălpi cu untură. Adeseori ei trag şi clopotele pe la biserica. Când nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, dar toate gospodinele au luat măsuri de apărare: au mâncat usturoi, s-au uns pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile trupului. Au uns ferestrele, uşile, hornurile, scările, clanţele uşilor, boii şi vacile la coarne, cleştele, lada şi toporul. Pe alocuri, usturoiul este tăvălit mai întâi prin funingine. Unii astupă şi hornul sobei.
Dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să între în casă, atunci caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: „Ai mâncat usturoi?”. Dacă omul răspunde, îl muteşte; iar dacă tace, se duce în treaba să şi încearcă pe la cei care n-au mâncat usturoi.
Noaptea Sf. Andrei este una dintre cele mai importante din an, pentru vrăji şi farmece. Fetele măsoară nouă ceşcuţe cu apă pline, şi le toarnă într-o strachină, care se pune sub icoană. A două zi, în zori, se măsoară din nou, cu aceeaşi ceşcuţă, apă din strachină. Dacă va mai rămâne pe fundul străchinii apă, fie şi câteva picături, atunci vor avea noroc; dimpotrivă, dacă ultima ceşcuţă va rămâne neumpluta cum trebuie, atunci nu vor avea noroc şi nu se vor mărită. În noaptea de Sf. Andrei, că să-şi viziteze ursitul, fata îşi pune sub cap 41 de boabe de grâu şi dacă visează că-i ia cineva grâul, se va mărita. Unele fete îşi pregătesc turtă, pentru ea aducând apă cu gură. Pentru acest colac aduc apă neîncepută, iar produsele din care se prepară turtă (făină şi sare) sunt măsurate cu o coajă de nuca. După ce au fost coapte pe vatra, fetele îşi mănâncă turtitele preparate, convinse fiind că ursitii vor veni, în vis, cu apă să le potolească setea. Fetele mai fac un colac din pâine dospită, punând în mijlocul lui câte un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămâna. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, faţă cunoaşte că va fi cu noroc. Dacă nu răsare, faţă se întristează şi spune că va fi lipsită de noroc. Unele fete merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă cu ajutorul găleţii. Când faţă apei este luminată bine, fata zice: Sfinte Andrei, Scoate-i chipul în faţă apei, Că în vis să-l visez, C-aievea să-l văz!”.
Atunci, apa din fântână se tulbură şi fata îşi vede, se spune, chipul ursitului. Unele îşi fac de ursită cu 9 potcoave, 9 fuse, 9 ace, 3 cuţite şi o coasă, toate înfierbântate în foc. După ce s-au înroşit, se scot afară, se sting în apă şi apoi se descântă.
Tradiția de Sfantul Andrei spune că, toţi ai casei, mai ales fetele mari şi băieţii, seamănă grâu în câte o strachină sau glastră cu pământ. Aceluia îi va merge mai bine, va fi mai sănătos şi mai norocos, căruia i-o răsări grâul mai bine şi o creşte mai frumos.
Tot în seara de 29 noiembrie, se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masă, ei pun mai multe căciuli de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, mănâncă, vorbesc şi rad în toată voia bună, până când apar zorii zilei. Fetele îşi împart între ele usturoiul, pe care îl duc a două zi la biserica, pentru a-l sfinţi preotul.
Acest usturoi se pune pe policioară la icoane, fiind bun de făcut de dragoste.
– Servicii de creare site web
