Pe cerul democrației în Europa se adună tot mai mulți nori negri. În anii nouăzeci, se vorbea cu speranță de „valurile democratizării”, căci după Germania și Italia, în 1945, a urmat sudul, cu Spania și Portugalia, apoi centrul, cu Polonia, Ungaria, Cehia, șirul continuând cu sud-estul și răsăritul Europei. Atunci s-a discutat intens de democratizare, care avea să și înainteze.
Cursul istoriei s-a schimbat, însă. Cum încă Helmut Schmidt constata cu îngrijorare, Uniunea Europeană s-a lăsat absorbită mai mult de extinderea spre răsărit, decât de integrarea democratică a propriilor rânduri, iar relația cu Rusia nu și-a mai găsit soluția. Înțelegerea Reagan- Bush-Gorbaciov, pe care secretarul de stat James Baker o vedea culminând prin conlucrarea Rusiei cu Alianța Atlantică și o amintea nu demult ca oportunitate pierdută, a rămas în arhive.
Pe acest fundal, democratizarea s-a oprit, în mare, la ceea ce s-a atins în anii nouăzeci. Căci între timp democrația a avut de înfruntat nu doar autoritarismul, cum se iluzionează și acum adepții lui Karl Popper, ci și alți demoni – unii ieșiți din sânul ei. Cum se vede cel mai limpede pe cazul României actuale, autoritarismul este generat de degradarea democrației înseși atunci când se unesc neajunsuri culturale, acțiunea serviciilor secrete și decidenți rudimentari.
Un fapt – zilele acestea, ca urmare a primitivei gestiuni a pandemiei în țara lor, cetățenii României care călătoresc în străinătate riscă să fie trimiși în carantine și să fie din nou priviți cu suspiciune. Aceasta nu pentru că cineva le-ar purta sâmbetele, ci din cauza regimului care i-a luat sub control și-și dovedește cu fiecare pas incapacitatea.
Multe dintre cele ce afectează viața oamenilor se pot pune în seama istoriei lumii – tendințe, imperii, politici discrimatorii. Cotitura din anii 1990, din Europa Centrală și Răsăriteană, ține cu siguranță de mișcările istoriei universale. Dar nu poți pune în seama acesteia tot ce se petrece într-o țară. Nici nu este nevoie ca cineva din afară să vrea subminarea democrației în respectiva țară – o fac cu mâna lor unii dintre cei dinăuntru. Bunăoară, se observă bine cum mulți așa-ziși “liberali” de azi luptă și în România nu pentru libertăți și drepturi cetățenești lărgite. Ei aspiră nu la abolirea autoritarismului și, deci, la democrație, ci tot la autoritarism, altul, dar al lor. Caragiale i-a văzut doar ridicoli; acum fac rău organizat unei țări întregi.
O veche teoremă spune că meritocrația pretinde democrație, iar democrația fără meritocrație se sfarmă. Azi nevoia de a reuni cele două se confirmă din plin, iar în țări care se respectă se apelează la decidenții mai capabili.
Doar că până azi, deși a fost experiența tragică a anilor treizeci, nu s-a discutat ce se petrece atunci când democrația nu mai este meritocratică. Ascensiunea la decizii a celor mai slabi, sesizată de Stendhal și Thomas Mann („die Untersten”, cum îi numea romancierul german!), abia trebuie analizată. Cum se vede și astăzi, prostocrații desfigurează instituțiile, măsluiesc voința politică, slăbesc economia, distrug motivația, irosesc oportunitățile. Ei pot fi duși la guvern, pot câștiga și „alegeri”, dar din rătăcirile lor nu ies decât pierderi.
Continuarea materialului se poate citi aici: https://www.cotidianul.ro/nori-negri-pe-cerul-democratiei/?fbclid=IwAR2BFAXATwm9i09lSjFKSEd2nc3i8djZZWsCYKbfhJsnMykgZVw_je0oQfY
– Servicii de creare site web
